„Lakshmi, o fată de șaptesprezece ani, scapă dintr-o căsnicie cumplită și învață să se descurce singură în coloratul Jaipur al anilor ‘50.
Ajunge o fenomenală artistă de tatuaje cu henna, căutată de toată lumea nu doar pentru desene, ci și pentru sfaturi și confesiuni. Deși poate păstra secretele aristocrației, știe că nu le poate dezvălui pe ale sale…
Pe măsură ce succesul ei crește, Lakshmi trebuie să fie atentă la invidia pe care o stârnește și la viața independentă pe care o duce. Mai ales că soțul părăsit e deja pe urmele ei și o găsește după mulți ani, având o aliată neașteptată: o soră mai mică, de existența căreia Lakshmi nu avea habar. Brusc, tot eșafodajul atent construit al vieții ei e în pericol să se prăbușească.”
Când am văzut la editura Nemira anunțul despre apariția acestei cărți am știut imediat că trebuie să o citesc și că e genul meu de poveste. Mi-era dor să mă întorc în India prin intermediul unei cărți. A trecut un an de la ultima călătorie (vezi Taina povestitoarei) și parcă așteptam cu sufletul la gură un nou roman care să-mi poarte gândurile departe.
Artista henna mi-a purtat pașii pe străzile prăfuite din Jaipur, Rajasthan, într-o Indie a contrastelor, sufocată de tradiții străvechi, unde vechiul și noul sunt într-o continuă luptă, unde educația și șansele la o viață independentă sunt limitate de cutume, caste și poziția în ierarhia sistemului acestora. Lakshmi e un personaj care dă glas atâtor alte femei precum ea, care nu au avut poate curajul, șansa, încrederea de a încălca regulile și de a lupta pentru independența lor, pentru posibilitatea de a alege cine vor să fie, unde și cu cine.
Pe când avea treisprezece ani, Lakshmi a fost căsătorită forțat și trimisă de acasă. Timp de doi ani a reușit să îndure bătăile repetate ale soțului său și a învațat în același timp de la cea care îi era soacră despre efectele tămăduitoare și terapeutice ale plantelor, cum să le combine și cum să prepare mixturi pentru diverse afecțiuni și situații. Acest dar primit pe neașteptate, împreună cu talentul de a tatua cu henna o ajută pe Lakshmi să-și construiască zi de zi, vreme de cinsprezece ani, viața independentă pe care și-o dorea, la care visa, pentru care lupta și muncea. În societatea de elită din Jaipur, Lakshmi avea o reputație excelentă, iar afacerea ei înflorea și dădea constant roade. Însă viața ei își schimbă destul de repede traiectoria după ce apar în peisaj Hari, soțul părăsit și Radha, sora mai mică de a cărei existență nu avea habar.
Ei bine, ceea ce urmează a fost pe alocuri oarecum ușor de intuit, relația dintre cele două surori fiind pe tot parcursul romanului tensionată datorită lucrurilor atât de diferite pe care și le dorea fiecare în parte și care afectau inevitabil viețile amândurora. Lakshmi își dorea să-i ofere Radhei șansa pe care ea nu a avut-o la cei treisprezece ani ai ei – aceea de a alege, de a avea un viitor mai bun din toate punctele de vedere. Radha, pe de altă parte, visa la familia pe care nu a avut-o niciodată. Nu își dorea ceea ce Lakshmi își dorea pentru ea și nu îi semăna decât prin faptul că amândouă erau la fel de încăpățânate. Această prăpastie care se creează între ele se adâncește tot mai mult atunci când Lakshmi este nevoită să-și privească întreaga viață năruindu-se din cauza alegerilor pe care le face Radha și care, o afectează direct și indirect și pe ea.
Sunt momente de-a lungul timpului când modul în care ne influențează viața oamenii care ne ies în cale este unul negativ. Sau, mai bine zis, așa percepem lucrurile la momentul când acestea se întâmplă și asta pentru că ne îndepărtăm puțin (sau mai mult) de ceea ce ne doream, așteptam sau credeam că merităm. Și-apoi vine acel moment când trebuie să reconsideri totul, să tragi linie, să pui punct și să o iei de la capăt, departe de tot ceea ce îți imaginai, e adevărat, dar în locul potrivit, privind apoi imaginea de ansamblu. Pentru că, am constatat din proprie experiență, fiecare lucru care ne rănește și care ne afectează la un anumit moment dat, prinde rădăcini în noi, din care mai târziu înflorește ceva bun și frumos. Fiecare „rău” are o parte bună. Întotdeauna. Chiar dacă, din păcate, uneori o vedem mult, mult mai târziu.
„Succesul era efemer – și nestatornic -, așa cum aflasem pe propria piele. Te schimba dinspre exterior, nu dinlăuntru. În adâncul ființei mele eram în continuare fata care visa la un destin mai măreț decât îmi era îngăduit. Chiar aveam nevoie de casă pentru a demonstra că am pricepere, talent, ambiție, intelingență?”
Artista henna este o poveste tare frumoasă. Nu una extraordinară, căci uneori am simțit că înaintez greu și că îmi pierd răbdarea cu ea, ci una care merită descoperită pentru lecția prețioasă de istorie pe care ți-o oferă și pentru sentimentul plăcut de recunoaștere pe care îl ai la final – acela că indiferent de locul unde ne naștem sau trăim în lumea asta, de timp, de tradițiile pe care le urmăm, de Dumnezeul în care credem sau de culoarea pe care o are pielea noastră, simțim la fel. Și ne dorim același lucru – să fim fericiți și împăcați cu alegerile noastre, chiar dacă fericirea înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi.
Mi-a plăcut personajul Lakshmi pentru hotărârea și îndârjirea sa, pentru tenacitatea și energia ei, pentru talentul, implicarea și dăruirea cu care muncea. Poate că nu a făcut întotdeauna cele mai bune sau mai inspirate alegeri, dar cine face atunci când e subiectiv?!
Romanul face parte din colecția Damen tango a editurii Nemira și îl găsiți aici.
Rating Goodreads: 4/5*
Iustina Dinulescu