„Două surori străbat aceleași străzi, deși viețile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Apoi, una dintre ele dispare. Într-un cartier din Philadelphia zguduit de criza opiaceelor, două surori odinioară de nedespărțit se trezesc de părțile opuse ale baricadei. Una dintre ele, Kacey, trăiește pe străzi, dependența de droguri. Cealaltă, Mickey, străbate cartierul cu mașina de patrulă a poliției. Nu-și mai vorbesc, iar autoritățile nu cunosc nimic despre relația dintre ele, însă Mickey n-a încetat niciodată să-și facă griji pentru sora ei mai mică. Apoi, Kacey dispare brusc, iar întâmplarea coincide cu un bizar lanț de crime săvârșite în cartierul lui Mickey. Riscându-și slujba de polițistă și, poate, chiar și bunăstarea fiului ei de patru ani, Mickey devine periculos de obsedată de găsirea făptașului – și a surorii ei – înainte de a fi prea târziu. Alternând misterul din prezent cu povestea copilăriei și a adolescenței celor două surori, Liz Moore creează o operă care are darul să te țină tot timpul în suspans, dar și să te impresioneze. Un râu lung și luminos îmbină cea mai înaltă formă de ficțiune polițistă cu intimitatea emoțională a unei drame familiale de neuitat, oferind cititorilor o poveste deopotrivă antrenantă și sensibilă despre indestructibila legatură dintre familie și destin.„
„[…] în adicție timpul se scurge ca într-o spirală. Fiecare dimineață aduce cu sine posibilitatea schimbării, fiecare seară, rușinea eșecului. Singura țintă de peste zi devine căutarea unei doze. Fiecare doză e o parabolă, drogat-nedrogat-drogat: fiecare zi devine o serie de astfel de valuri; zilele, și mai apoi, lunile însele se măsoară în timpul însumat petrecut de utilizator în liniște sau în durere.”
Nu-mi mai amintesc dacă am mai citit vreo carte cu acest subiect, dar nu-mi este străin, căci am văzut documentare și filme despre dependența de substanțe halucinogene. Suntem dependenți de multe lucruri în viața de zi cu zi. Absolut fiecare dintre noi se luptă cu o dependență – inofensivă sau nu, însă dintre toate, dependența de droguri este de departe cea mai distructivă. Și, din nefericire, cele mai multe povești au un sfârșit tragic.
Mickey și Kacey provin dintr-o familie disfuncțională, cu un trecut marcat de dependența de opiacee. După ce mama lor moare din cauza unei supradoze, iar tatăl le părăsește, cele două fete rămân în grija bunicii materne. Gee, se străduiește cât poate, în condițiile date, să îngrijească și să întrețină doi copii mici de una singură, însă nu reușește să ofere acel cadru familial potrivit, o educație care să transforme fetele în două femei puternice. Au aripile frânte. Chiar dacă sunt atât de diferite una de cealaltă, chiar dacă alegerile pe care le fac în viață sunt diferite și le duc în locuri diferite, trecutul pe care îl au în comun și care le-a frânt planează asupra prezentului ca un nor imens, care nu lasă lumina să pătrundă.
Kacey a cunoscut dependența devreme, mult prea devreme. S-a născut cu ea, se poate spune că a fost destinul ei. Nu s-a putut împotrivi pentru că nu a avut opțiunea asta. Mai târziu, când ar fi putut deveni o alegere între bine și rău era deja prea târziu. S-a lăsat dusă de întuneric și s-a îndepărtat tot mai mult de sora ei, însă viața are modurile ei prin care intersectează viețile oamenilor chiar și atunci când a aceștia se împotrivesc.
Romanul alternează pe două planuri – Atunci și Acum – fragmente din copilăria si adolescența fetelor cu evenimentele din prezent. Atunci când am ales Un râu lung și luminos și i-am citit descrierea m-am așteptat la un roman polițist cu accente dramatice. De fapt, a fost exact invers – o dramă cu ușoare accente polițiste, deoarece acțiunea s-a învârtit foarte puțin în jurul poliției și a crimelor care declanșează lanțul de evenimente. Nucleul romanului este dependența de droguri si tot ceea ce derivă din ea – vieți distruse, generații pierdute, suferință fizică si psihică, handicap emoțional, nefericire, singurătate, vulnerabilitate, nesiguranță, moarte. E o carte puțin dură pe alocuri. Chiar dacă asiști ca simplu spectator nu e greu să-ți imaginezi ceea ce trece prin filtrul minții. Stilul de scriere e foarte cinematografic, poți simți pericolul care pândește după colț și durerea ascunsă printre rânduri. Personajele nu se încadrează în tiparul celor de care te poți „lipi”, dar cumva ajungi să te conectezi la un anumit nivel cu fiecare în parte și să nu le judeci alegerile. Poți rămâne imparțial pentru că în galeria asta de personaje suferința este cea care dă tonul. Suferința, pierderea, abandonul.
E o carte bună, care merită atenție. Este în curs de ecranizare, a apărut la editura Leda, în colecția Bazaar si o găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodreads: 5/5*
Iustina Dinulescu