„Lydia Quixano Pérez locuiește în orașul mexican Acapulco și este proprietara unei mici librării. Are un fiu în vârstă de opt ani, Luca, lumina ochilor ei, și un soț minunat, jurnalist de profesie. Și cu toate că realitatea dură a cartelurilor începe să-și facă simțită prezența, viața Lydiei este, în principiu, una destul de confortabilă.
Desi știe că se vor vinde mai greu, Lydia aduce în librărie și o parte dintre cărțile ei favorite. Iar într-o bună zi, un bărbat intră în magazin și alege câteva cărți, printre care și două dintre preferatele ei. Javier este un erudit și un bărbat fermecător. Și, ceea ce Lydia nu știe, este liderul celui mai nou cartel al drogurilor din oraș. După ce soțul ei publică un articol în care vorbește fară ocolișuri despre proaspătul jefe, viața întregii familii se va schimba radical. Obligată să fugă din oraș în urma asasinării soțului și a rudelor sale, Lydia pleacă împreună cu fiul ei cu faimosul tren La Bestia spre nord, către Statele Unite, acolo unde Javier nu-i poate găsi.”

Am început să citesc Pământ american săptămâna trecută, cam pe atunci când nebunia cu virusul a început să ia amploare și în țara noastră. Atunci nu mi-am dat seama, dar acum după ce am terminat de citit și privesc povestea ca pe un tot unitar pot găsi câteva similarități, deși subiectul în sine nu are nicio legătură cu asta. În carte, Lydia și fiul său Luca, de 8 ani scapă de o răzbunare a unui cartel de droguri care îi măcelărește 16 membri ai familiei prezenți la aniversarea de cinsprezece ani a nepoatei sale. Într-o clipă, lumea Lydiei, așa cum o știa ea și pe care o lua drept garantată dispare pur și simplu. Nu are timp să-și plângă morții sau să-i îngroape. Ca să supraviețuiasca pune strictul necesar într-un rucsac, își ia fiul și fuge spre Nord, adică spre SUA.

Asta și nu numai, m-a făcut să mă gândesc la noi și la situația actuală prin care trecem. Fie că suntem obligați de circumstanțe să ne izolăm sau să fugim, un lucru e cert – viața, așa cum o știm se schimbă brusc. Reperele la care ne raportam se modifică, rutina se schimbă și ea și devine parcă și mai apăsătoare. Apare frica, apoi panica și paranoia. Ne schimbăm și noi, nu mai putem rămâne aceeași oameni de dinaintea dezastrului. Asta se întâmplă și cu Lydia. Pornește într-o călătorie extrem de periculoasă, în care atât ea cât și fiul ei își pot pierde viața într-o mulțime de feluri și singurul mod în care reușește să depășească obstacol după obstacol este să acționeze ghidată de instinct și nu de conștiință. Căci atunci când frica este cea care îți guvernează gândurile e mai bine să nu te gândești prea mult atunci când ești pus în situații limită. „Nu gândi” e mantra Lydiei. Și gandindu-ma că sunt Lydia sunt convinsă că aș fi procedat la fel.

Asta și nu numai, m-a făcut să mă gândesc la noi și la situația actuală prin care trecem. Fie că suntem obligați de circumstanțe să ne izolăm sau să fugim, un lucru e cert – viața, așa cum o știm se schimbă brusc. Reperele la care ne raportam se modifică, rutina se schimbă și ea și devine parcă și mai apăsătoare. Apare frica, apoi panica și paranoia. Ne schimbăm și noi, nu mai putem rămâne aceeași oameni de dinaintea dezastrului. Asta se întâmplă și cu Lydia. Pornește într-o călătorie extrem de periculoasă, în care atât ea cât și fiul ei își pot pierde viața într-o mulțime de feluri și singurul mod în care reușește să depășească obstacol după obstacol este să acționeze ghidată de instinct și nu de conștiință. Căci atunci când frica este cea care îți guvernează gândurile e mai bine să nu te gândești prea mult atunci când ești pus în situații limită. „Nu gândi” e mantra Lydiei. Și gandindu-ma că sunt Lydia sunt convinsă că aș fi procedat la fel.

Drumul pe care apucă cei doi protagoniști este unul foarte lung, plin de situații de criză și de oameni periculoși și cruzi, dar și de frânturi neașteptate de bunătate, care le alimentează speranța și credința că vor izbuti să scape. Lor li se alătură și alte personaje, diferite tipologii de oameni, pe care autoarea le-a inserat cu măiestrie în contextul principal. Personaje precum surorile Soledad și Rebeca. Drumul celor două din Honduras până în SUA pare a fi o călătorie până în Iad și înapoi, o buclă în care pare că nimic bun nu le așteaptă și că viața pare să le nedreptățească mereu într-un fel sau altul. Dar ele sunt niște supraviețuitoare, niște luptătoare aprige, care m-au uimit și m-au emoționat capitol după capitol. Știu că sunt personaje fictive, la fel ca și restul, dar mai știu și că viețile lor și situațiile prin care trec în fuga lor spre libertate sunt inspirate din poveștile pe care autoarea le-a strâns pe vremea când se documenta pentru carte. Așadar, cu gândul ăsta în minte nu pot decât să strâng din dinți și din ochi ca să-mi opresc imaginația.

Pământ american este o poveste despre migranți, despre oameni dezrădăcinați, despre oamenii care lasă totul în urmă fără să privească înapoi, dar privind mereu peste umăr, oamenii care fug pentru viața lor sau pentru o viață mai bună. Oamenii care mânați de frică își pun în pericol viețile în alte moduri doar pentru a mai apuca încă o zi și încă una. Oamenii care își pun toate speranțele în alți oameni că îi vor ajuta sau că cel puțin nu îi vor opri din drum.

Mi-a rămas în minte următoarea sintagmă, pe care autoarea a menționat-o în nota sa finală și care se găsește scrisă și pe gardurile cu sârmă ghimpată de la frontiere Mexicului cu SUA – TAMBIEN DE ESTE LADO HAY SUENOS (Și aici, de partea asta, sunt vise…)
Pentru că da, și migranții sunt oameni. Și ei au visuri. Și ei vor să trăiască în pace!

Rating Goodreads – 4/5 
Iustina Dinulescu

În lumea bărbaților, femeile sunt spioanele perfecte.

O capodoperă interzisă. În 1956, un important autor rus termină o carte, Doctor Jivago, care ar putea să pună Uniunea Sovietică într-o lumină nefavorabilă. Temându-se de puterea ei subversivă, sovieticii hotărăsc să-i blocheze publicarea, dar în restul lumii cartea devine curând un adevărat fenomen. Un roman care a schimbat istoria. CIA plănuiește să folosească acest roman pentru a înclina în favoarea Statelor Unite balanța de putere a Războiului Rece. Nu va fi ușor, fiindcă există oameni dispuși să moară pentru această carte și spioni gata să omoare pentru ea.

Arată-mi mie o carte despre o carte, despre spioni și despre Rusia și fii sigur că trece pe lista imediata de cărți de citit. Atât mi-a fost de ajuns ca fiu atrasă într-o clipă de acest roman. Și cum zilele de stat în casă cu doi copii sunt foarte lungi și foarte obositoare, singurele lucruri de care mă prind bine cu amândouă mâinile sunt cărțile. Ele sunt întotdeauna antidotul meu pentru orice. Cu ele rămân pe linia de plutire indiferent de ce se întâmplă înăuntrul sau în afara casei. Cu tot cu lipsa mea de timp am reușit să termin cartea în patru zile. Povestea m-a cucerit de la primele pagini și deși pe tot parcursul cărții am avut sentimentul ăla că ceva îi lipsește, m-am bucurat de lectură.

Romanul urmărește două povești principale, dar în jurul lor sunt abordate și alte teme secundare, care întregesc tabloul acelor vremuri. În primul rând avem povestea de dragoste dintre Boris Pasternak și amanta lui, Olga Ivinskaya și romanul la care scriitorul lucrează vreme de 10 ani – Doctor Jivago, care va fi opera sa de căpătâi, romanul care îl va face cunoscut în lumea întreagă, dar blamat în propria patrie. În al doilea plan sunt Agenția (CIA) și rețeaua ei de spionaj.

„Cartea asta o să ne arunce în jos într-o spirală din care nu mai există cale de întoarcere.”

Trebuie menționat faptul că acțiunea este plasată în timpul Războiului Rece dintre America și Rusia, în caz că vă întrebați care e legătura dintre cele două planuri. În timpul acestui război, americanii încercau cu orice preț să găsească ceva cu care să manipuleze opinia publică și să întoarcă astfel avantajul în favoarea lor. Și au găsit – romanul lui Pasternak s-a dovedit a fi arma perfectă, iar obținerea și publicarea lui în Uniunea Sovietică pune în mișcare un întreg mecanism.

„Era treaba mea să obțin cărți care îi puneau pe sovietici într-o lumină proastă: cărți pe care le interziceau, cărți care criticau sistemul, cărți care făceau Statele Unite să arate ca un far strălucitor. Voiam să vadă clar un sistem care permitea statului să ucidă orice scriitor, orice intelectual — la naiba, chiar și un meteorolog — care avea altă opinie.”

Agenția recrutează o nouă dactilografă, pe Irina, care întâmplător (sau nu) vorbește fluent limba rusă (mama sa era rusoaică) și care sub îndrumarea șefului său Teddy și apoi a unei spioane pe nume Sally ajunge să facă parte din operațiunea Jivago. Lucrurile se complică pentru Irina în moduri neașteptate, iar relația ei cu mentorul său (Sally) degenerează. Femeile au fost folosite în spionaj dintotdeauna, dar cele din această carte trăiau într-o meserie în care bărbații își asumau toate meritele. Lucrau pentru ei, le arhivau secretele, iar la sfârșitul zilei trebuiau să uite totul.

În același timp, în Est, adică în Rusia, două personaje zugrăvesc tabloul unui regim. Nu știu cum să descriu relația dintre Boris și Olga, dar îi pot caracteriza pe fiecare în parte. Olga a fost trimisă într-un lagăr de muncă vreme de trei ani din cauza legăturii ei cu Boris, care fusese deja luat în vizor din cauza romanului la care lucra. După ce este eliberată din lagăr se întoarce în brațele amantului ei și continuă să trăiască sub presiune, temandu-se mereu că într-o zi o dubă neagră va opri în fața casei și o va ridica din nou. Ceea ce m-a surprins la acest personaj a fost egoismul. Mamă a doi copii, Olga pune nu o dată, ci de două ori, iubirea pentru un bărbat mai presus decât siguranța propriilor copii. Mi-a fost greu să mă pun în locul ei. De fapt, nu am reușit.
Boris, de asemenea, un personaj la fel de egoist și laș pe deasupra, care nu are curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a-și asuma iubirea/obsesia pentru amanta lui și vocea atunci când vine vorba de opera pe care o scrie.

Dar povestea lui Boris Pasternak ne îndreptă de fapt atenția către regimul restrictiv și opresiv al acelor ani, în care cenzura, propaganda și manipularea erau armele pe care statul se pricepea cel mai bine să le folosească. În timp ce citeam mă gândeam cât de norocoși suntem să trăim într-o lume în care poți să spui și să scrii liber orice îți trece prin cap și să o spui cu voce tare oricui și oriunde, dar în același timp a ieșit la suprafață și gândul că nu știm niciodată pentru câtă vreme avem libertatea asta, libertatea să facem orice sau să fim oricine. În contextul actual chiar trebuie să regândim tot ceea ce credeam că ni se cuvine de drept.

Secretele pe care nu le-am spus are câte puțin din toate ca să fie o carte destul de bună și care să merite atenție. O pagină de istorie, relații de familie și de dragoste, relații interzise, prejudecăți, spioni și comploturi. O recomand.

Cartea a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 4/5
Iustina Dinulescu

Într-o noapte caldă de iulie, în 1983, șase prieteni merg cu cortul în pădure. Inteligenți și înzestrați, ei sunt sortiți unor lucruri mărețe. Aurora Jackson este mai mult decât încântată că își poate urma sora mai mare. Ce nu știe ea este că nu se va mai întoarce niciodată acasă. Treizeci de ani mai tărziu, s-a descoperit un cadavru. Detectivul Sheens este chemat la fața locului, știind deja ce îl așteaptă: cadavrul Aurorei Jackson. Dar asta nu e tot, cei șase și-au păstrat prezumția de nevinovăție până când cadavrul este găsit într-o ascunzătoare doar de ei știută. S-ar părea că dintotdeauna criminalul a fost aproape, foarte aproape…

O noapte de camping, șapte adolescenți, șase prieteni, alcool, droguri, sex, viol și…o fată care ramâne în pământ, ascunsă, vreme de 30 ani.
30 de ani în care criminalul a jucat un rol perfect și și-a ascuns toate urmele. 30 de ani de așteptare pentru ca un suflet să-și găsească liniștea.

Într-o noapte de vară din 1983, Aurora merge împreună cu sora ei mai mare și cu prietenii acesteia la un camping în pădure. Aurora avea atunci 14 ani, era o tânără introvertită și destul de nesigură pe ea, total diferită de Topaz (sora) și de anturajul ei. Nimeni nu a plănuit totuși că aceea va fi ultima seară pentru micuța Aurora. Și totuși…unul dintre cei șase a omorât-o, iar ea a rămas în acea pădure fără să fie găsită timp de 30 de ani.

În prezent, detectivul Jonah Sheens și echipa sa pornesc în căutarea adevărului care vrea cu tot dinadinsul să iasă la iveală. Presiunea este mare fiind vorba de un caz de dispariție nerezolvat, care acum devine caz de omucidere și este privit prin prisma unor noi dovezi și probe, care în lipsa unei scene a crimei sau a unui cadavru nu au făcut posibilă descoperirea făptașului. Dar nici de această dată ancheta nu se dovedește a fi ușoară. Toți cei prezenți în acea noapte par chinuiți de o vina, toți ascund câte un secret atunci când sunt interogați, toți par vinovați. Și într-o oarecare măsură fiecare în parte este, chiar dacă autorul crimei este unul singur.

Povestea alternează cele două planuri, așa că suntem martori și la evenimentele din trecut din perspectiva Aurorei și la cele din prezent, din perspectiva lui Sheens și a echipei lui. Mi-a plăcut cum au fost facute aceste treceri și cum a fost construit puzzle-ul crimei. Spre deosebire de alte thrillere de genul, în acesta autoarea insistă mult pe modul în care este construit cazul, tehnicile de investigație, procedurile și protocoalele. Nu am simțit că este un roman de debut, dar am simțit că este un roman muncit. Are doza potrivită de suspans ca să te țină aproape. Eu una nu ghicit criminalul decât atunci când a fost descoperit. Am încercat să-mi creez teorii și scenarii la fiecare ipoteză nou apărută, dar nu am fost deloc aproape de cel al autoarei. Iar asta mi-a plăcut. Până la urmă la asta se rezumă un thriller bun, nu? Să nu intuiești care-i treaba decât atunci când vrea autorul.

Mie mi-a plăcut și v-o recomand. Singurul aspect care m-a deranjat oarecum a fost construcția personajelor. Nu mi-a plăcut de niciunul în mod special și parcă mi-aș fi dorit mai multă interacțiune între detectivi.

Pierdută în așteptare a fost tradusă și publicată de Libris Editorial și o găsiți disponibilă pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 4/5
Iustina Dinulescu

„Desi trăiesc la zeci de ani distanță și sunt despărțite de un ocean cât o jumătate de lume, soarta a două femei este strâns legată de secretele pe care le împărtășesc.
Cu accente de Romeo și Julieta și Madame Butterfly, cele două istorii se intersectează: o reporterita din secolul XXI investighează cea mai personală poveste cu putință – aflarea adevărului despre femeia cu care tatăl ei a avut o relație interzisă cu mai bine de 50 de ani în urmă. Iar secretele tatălui, când ies la iveală, arată tot atât de multe despre el, cât și despre femeia și copilul pe care i-a lăsat în urmă.”

Nici nu știam cât de dor îmi era de Japonia, până nu m-am întors acolo. Fizic nu am ajuns niciodată, dar cu gândul am mai călătorit în Țara Soarelui Răsare prin intermediul altor povești. Și m-am îndrăgostit numaidecât de acele locuri pe care nu le-am văzut niciodată, dar care mi-au cucerit inima suficient de mult încât să-mi producă dor. Dor de povești încărcate de emoție, de dramatism, cu personaje pline de suflet și cu mici povestioare și proverbe japoneze inserate pe ici pe colo.

„O mână de timp nu poate fi cumpărată cu o mână de aur, Naoko. Nu te poți întoarce înapoi în timp și nici nu-l poți grăbi, trebuie să-i înduri curgerea.”

~~~~~

„Mulți au noroc, dar puțini au destin. Poți azvârli moneda, copilă, dar soarta e gravată pe ambele părti.”

Tânjeam după o nouă carte scrisă de Lisa See, dar dorul meu de o poveste cu iz asiatic a fost pentru moment ostoit de această autoare nouă pe nume Ana Johns și Femeia cu chimono alb.

Romanul este scris impecabil, documentarea cărții de asemenea. Stilul curge lin, este aerisit și te cucerește de la primele propoziții. Devii în scurt timp dependent de cele două povești și avid după detalii, cât mai multe detalii despre locuri și tradiții. Japonia este o țară cu o cultură bogată, unde fiecare lucru are o istorie a lui și un loc în lume, unde tradițiile ocupă un loc extrem de important în viețile oamenilor de acolo și unde femeia a fost dintotdeauna ultima în ierarhia societății.

Cunosc o mică parte din istoria și cultura Japoniei prin prisma a trei perioade de timp. Prima este cea a gheișelor, deci undeva între anii 1800-1900 (despre care am citit în Memoriile unei gheișe), a doua cuprinde anii celui de-al Doilea Război Mondial (Zeii pedepselor cerești) și cea de-a treia este perioada cuprinsă în această carte, anii de după război. Nu cunosc detalii despre cum stau acum lucrurile, dar am fost surprinsă să descopăr că în anii 50 japonezii încă erau încorsetați în tradiții și credințe străvechi, iar femeia încă nu avea niciun cuvânt de spus în fața bărbatului ei.

Povestea are două planuri – America zilelor noastre și Japonia anilor 50.
În America, jurnalista Tori Kovac are de înfruntat pe de o parte moartea tatălui său bolnav de cancer și pe altă parte dezvăluirea secretului pe care acesta nu mai apucă să i-l dezvăluie. Copilăria lui Tori a fost una fericită, cu un tată devotat familiei, care îi spunea fiicei sale multe povești fermecate despre Japonia, o țară pe care o vizitase în tinerețe, pe când era un tânăr marinar. Atunci când moare, tatăl lui Tori îi lasă fiicei sale drept moștenire o scrisoare returnată expeditorului și un mare secret de dezlegat – trecutul lui. Singurele indicii cu care Tori pornește pe fir înapoi sunt faptul că în tinerețe, tatăl său a iubit o japoneză și că din această iubire a rezultat un copil care a rămas în urmă. Șocată de această descoperire, Tori pornește în căutarea adevărului, un adevăr care speră să nu-i distorsioneze amintirile pe care le are despre tatăl său minunat.

Japonia anului 1957 o are în prim plan pe Naoko Nakamura, o tânără japoneză care se îndrăgostește de un marinar american. Deși trecuseră mai bine de 10 ani de la încheierea războiului, japonezii încă aveau resentimente puternice față de americani, motiv pentru care familia lui Naoko se opune vehement relației dintre cei doi. Căsătoriile inter-rasiale erau foarte greu sau deloc acceptate, iar copiii rezultați din acestea erau niște proscriși. Ca orice relație interzisă, iubirea celor doi nu are nicio șansă în fața atâtor factori care le sunt potrivnici. Naoko rămâne însărcinată, iar asta schimbă totul pentru toată lumea. Povestea capătă dimensiuni dramatice atunci când Naoko ajunge într-o maternitate care nu era deloc ceea ce credea lumea dinafară că este. Ce se întâmplă acolo cred că mă va urmări toată viața. Am rămas profund marcată.

Că mi-a plăcut enorm de Naoko este de la sine înțeles. Mi-a fost dor de un personaj feminin cu o așa forță interioară. Naoko nu era omul care să se dea bătut. M-au impresionat perseverența ei, luptele pe care le-a purtat în numele iubirii și pentru pruncul său. Spre final cele două planuri se întrepătrund și în Japonia zilelor noastre Tori aduce lumina în întuneric și o primește înapoi la rândul său. Adevărul rupe toate lanțurile timpului și aduce față în față două femei care au nevoie una de cealaltă pentru a se putea împăca cu demonii trecutului. Finalul m-a făcut bucăți, mi-a frânt inima. Autoarea a așezat atât de frumos, magistral, fiecare piesă la locul ei, încât este imposibil să te simți doar un simplu spectator. Trăiești povestea asta cu fiecare părticică de inimă. O iubești, te doare. E genul de carte pe care ai citi-o pe nerăsuflate și în același timp e genul de poveste care ți-ai dori să nu se mai termine niciodată.

Femeia cu chimono alb este parțial o operă de ficțiune. Povestea de dragoste este inspirată din povestea tatălui autoarei, iar personajele și situațiile prin care trec sunt de asemenea inspirate din povești reale. Cartea este un omagiu adus celor aproximativ 10000 de copii de rasă mixtă, rezultați din relații dintre femei japoneze și bărbați americani, ale căror suflete s-au pierdut undeva între cele două țărmuri ale oceanului.

O poveste emoționantă, care mi-a intrat în suflet și care va rămâne acolo. O recomand cu căldură.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon.

Rating Goodreads: 5/5
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„O viață cu iubire e o viață fericită. O viață pentru iubire e ridicolă. O viață plină de îndoieli e de neîndurat.”

„Ce e adevărul, dacă nu o poveste pe care ne-o spunem nouă înșine?”

„Timpul e o creatură încăpățânată, căreia îi place să te întărâte. Când ești fericit, își deschide aripile și zboară. Când aștepți, se târăște prin noroi gros, cu picioare greoaie.”

„Timpul nu iartă pe nimeni. Nu-i pasă dacă suntem fericiți ori triști. Nu încetinește, nici nu se grăbește. E o creatura liniară, care călătorește într-o singură direcție, constant chiar și atunci când trece prin durere.”

„Dacă nava e femeia, atunci bărbatul e marea. E respectat pentru profunzimea lui, pentru marea-i întindere și pentru imensa-i putere. La suprafață e într-un fel, în timp ce în adâncuri se ascunde un milion de alte lucruri. Mie-mi place ce ceea ce se ascunde în adâncuri. Fericire.”

„La fel ca și în cazul unei case, ne construim fundațiile din familia pe care o avem, iar pereții ni-i construim din propriile experiențe.”

„Tristețea și fericirea nu trec. Se adăpostesc adânc și se transformă în înseși oasele noastre. Ne sprijinim pe picioarele lor neuniforme, încercând să ne menținem echilibrul, când, de fapt, nu există nici unul. Există doar iubirea. Doar adevărul.”

„În unele familii te naști, pe altele le alegi. În 1959, la o fermă izolată din Texas, Lucy – medic veterinar – are grijă de animale abandonate. Solitudinea îi permite să evite oamenii și locurile care îi amintesc de trecut. Localnicii oricum nu sunt interesați de ea și nici ospitalieri cu cei doi afroamericani sosiți în zonă: Calvin și Justin Bell – tată și fiu. Când Justin și amicul lui, Pete Solomon – un băiat de 12 ani neglijat de părinți -, îi aduc lui Lucy un câine rănit, viețile tuturor se schimbă. Lucy nu și-a imaginat că se va mai apropia de cineva vreodată, iar Pete n-a sperat că își va găsi un prieten atât de loial precum Justin. Dar acestor patru oameni nu li se permite să fie prieteni, cu atât mai puțin o familie, căci localnicii se opun cu violență. Iubirea dintre Calvin și dr. Lucy este pusă la încercare, la fel și prietenia dintre Pete și Justin. Vor putea ei să doboare prejudecățile texanilor și să-și câștige dreptul la fericire?”

Da…se spune că nu poți alege familia în care te naști, dar poți alege mai târziu în viață oamenii alături de care te poți simți ca într-o familie. O familie adevărată.

Despre cartea asta aș avea multe de spus, dar în același timp nu aș spune nimic. Pentru că e genul acela de carte pe care o simți, pe care o citești cu un gol în stomac uneori, pentru că personajele sunt oameni în pielea cărora te poți pune cu ușurință și alături de care suferi ca și cum situațiile dificile pe care le au de înfruntat sunt ale tale. Și au fost destule în cazul acestui grup restrâns de personaje.

Pete Solomon este un băiat de doisprezece ani cu totul deosebit. Deși este abuzat fizic și emoțional de către tatăl său, are un suflet bun și frumos. Este un prieten devotat, genul de om gata să se sacrifice pentru a-i fi bine celuilalt. Caracterul lui Pete e raportat la alte trei personaje, prin intermediul cărora este trasată și accentuată aceeași trăsătură – bunătatea. Pete e un copil bun, care trăiește într-o lume rea, plină de cruzime. Texas, anii 50.  O lume în care oamenii de culoare nu mai erau sclavi, dar erau priviți în continuare cu răutate, erau ostracizați, abuzați, răniți. Ce lume nedreaptă aceea în care legea și oamenii din jur îți puteau dicta pe cine să iubești, cu cine să fii prieten, pe cine să urăști!

„Ce însemna să fie prieteni într-o lume în care numai faptul că mergeau împreună pe stradă putea face ca unul dintre ei să fie bătut cu brutalitate? În ce moduri se putea exprima prietenia asta? În ce feluri putea exista?”

Vă spuneam că este genul de carte pe care îl citești cu gol în stomac. Are multe momente triste, în care revolta parcă devenea o gheară în stomacul meu, dar are și momente emoționante în sensul frumos al cuvântului, cum ar fi legătura dintre Pete și Prince, câinele lup pe care îl salvează, prietenia dintre Pete și Justin, interacțiunea dintre Pete și doctorița Lucy.

Nu vreau să povestesc prea mult ca să nu stric plăcerea lecturii și descoperirea întregii povești.

Rămas-bun pentru acum ne arată negru pe alb, deși nu mai era nevoie, de ce și în cel fel animalele sunt niște ființe mult mai umane decât oamenii și de ce uneori te simți mai bine trăind singur decât printre oameni. Cartea abordează subiecte precum abuzul, violența, rasismul. Subiecte care sunt mereu de actualitate pentru că trăim în lumea în care trăim. Catherine Ryan Hyde  a scris un roman plin de sensibilitate, iar la final ne-a lăsat un firicel firav de speranță, de care să ne prindem.

Poate că uneori trebuie să așteptăm mult prea mult timp pentru dreptate și poate că uneori suntem nevoiți să ne luăm rămas-bun pentru moment, până în ziua când ne vom revedea. Și totuși rămâne întrebarea…”Ce facem cu tot acel timp pierdut?” El nu va putea fi recuperat niciodată…

„Uneori, când dreptatea nu e la îndemână, oamenii se grăbesc să-ți spună că pur și simplu va trebui să aștepți – că, până când oamenii care te calcă pe cap se vor muta pe capul altcuiva, nu ai de ales decât să ai răbdare. Și iți spun de parcă n-ar fi o mare neplăcere pentru tine. Dar cum îi dai unui om înapoi timpul pe care i l-ai furat? În timp ce așteaptă, oamenii au parte de pierderi adevărate.”

Mi-a plăcut mult cărticica asta, oamenii ăștia. Aproape că mi i-am făcut prieteni.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Îl găsiți aici sau aici.

Rating Goodreads: 5/5
Iustina Dinulescu

~~~~~~~~~~~~

Fragmente:

„- Mi se rupe sufletul, doamnă, a zis Pete cu voce stinsă, după o vreme.
– Așa e și normal. Mie mi se rupe sufletul tot timpul, când văd ce fac oamenii cu animalele.
– De-asta nu vă plac oamenii?
– În parte. De-asta și pentru ce-și fac unii altora.”

„Supărarea e o treabă ciudată. Caută mereu ținte asupra cărora să se descarce. E o emoție care se exprimă prin acțiune și trebuie direcționată către ceva. Chiar dacă trebuie să inventeze o tintă pe parcurs.”

„Uneori, nu știi exact ce se întâmplă, dar știi în sufletul tău că nu e bine.”

„Nu toată lumea vede, nici atunci când e chiar în fața lor. Mulți oameni văd lumea doar așa cum vor ei să fie. Văd doar ce se potrivește cu felul în care gândesc. Restul trece neobservat.”

„Atunci când te aflii în fața unor pierderi reale și nu poți face nimic pentru a le repara, e dificil să știi ce-ar trebui să spui.”

„La doar 16 ani, Noa a fost alungată de acasă după ce a rămas însărcinată cu un soldat nazist, după care a fost obligată să renunțe la propriul copil. Locuiește într-o mică gară și face curățenie ca să-și poată câștiga existența.
Într-o zi, ea descoperă un vagon de marfă în care erau zeci de bebeluși evrei în drum spre un lagăr de concentrare, și își aduce aminte de copilașul care i-a fost luat. În acel moment care îi va schimba viața, fură de acolo unul dintre copii și fuge prin viscol.

Noa este salvată de un circ ambulant german, dar trebuie să învețe să evolueze la trapez ca să poată să se ascundă, ceea ce atrage resentimentele principalei trapeziste, Astrid.
La început rivale, cele două femei ajung să aibă o legătură foarte strânsă, dar fațada care le protejează este din ce în ce mai fragilă.

Noa și Astrid trebuie să decidă dacă prietenia lor le este de ajuns ca să se salveze una pe alta, sau dacă nu cumva secretele pe care le ascund fiecare vor distruge tot ce au realizat.”

Această carte are ca temă două subiecte care sunt slăbiciunea mea – Al Doilea Război Mondial și circul. Primul oferă doar contextul istoric, pe fundalul căruia se petrece acțiunea și aduce în atenția publicului un episod mai puțin cunoscut – trenul bebelușilor evrei smulși din brațele părinților lor și duși către lagărul morții. Deși am citit numeroase cărți despre Holocaust în cei 3 sau 4 ani de când mă interesează subiectul, această filă a istoriei mi-a scăpat. Și este evident că este la fel de sinistră și plină de cruzime ca și celelalte. Numai gândul la acei părinți și la acele suflete nevinovate care nu au apucat să cunoască lumea m-a umplut de tristețe. Însăși autoarea a mărturisit în interviul de la finalul cărții că pentru a putea reda durerea acestui episod a trebuit să-și pună în acel vagon proprii copii.

În Povestea unui orfan, Pam Jenoff a salvat viața unui bebeluș prin intermediul personajului Noa, o tânără olandeză care este alungată de acasă de către părinți după ce rămâne însărcinată cu un soldat nazist. După ce naște, copilul îi este luat de către Reich, în cadrul programului Lebensborn, iar Noa ajunge să lucreze ca femeie de serviciu într-o gară. Într-o zi, descoperă un vagon de marfă nesupravegheat și nu mică îi este surpriza când descoperă ce este înăuntru. În frig, în condiții mizere, unul peste altul erau o mulțime de bebeluși. Unii erau morți, alții aproape morți, doar câțiva se mai agățau cu putere de viață. Înainte de a fi descoperită și sub impulsul suferinței provocată de pierderea propriului copil, Noa ia la întâmplare un bebeluș din vagon și fuge. Este ulterior salvată dintr-o pădure de fiul unui patron de circ, iar din acel moment viața lui Noa este într-o continuă schimbare.

Noa este antrenată la trapez de Astrid, vedeta principală a spectacolului și deși la început este primită cu reticență de aceasta, viețile lor ajung destul de repede să depindă una de alta și se salvează reciproc de nenumărate ori. Deși le despart ani buni ca și vârstă, Astrid este pentru Noa mama și sora pe care nu le-a avut niciodată, iar Noa devine pentru Astrid cea mai bună prietenă pe care o putea avea o fugară ca ea.

Lumea circului este frumos conturată, cu atenție la detalii. În spatele ei se află oameni extrem de diferiți, cu povești de viață triste, dar cu două lucruri în comun – talentul și munca. În spatele unui spectacol, orice spectacol, este multă muncă. Mai multă muncă decât talent. Viața oamenilor circului nu este nicidecum atât de strălucitoare precum pare de pe scaunul de spectator. Artiștii au o rutină riguroasă, iar viața lor personală este cumva suspendată între spectacole și turnee. Viața de nomad nu este ușoară sau comodă. În fața publicului, artistul dă tot ce e mai bun, dar în spatele scenei e un om oarecare, cu tristeți și drame de tot felul.

„Într-o altă viață nu ne-am fi cunoscut niciodată. Dar circul egalizează totul: indiferent de clasă, de rasă sau de proveniență, aici suntem toți la fel, judecați după talentul nostru.”

Pentru a construi lumea din cadrul circului Neuhoff autoarea s-a inspirat de asemenea din fapte adevărate. A existat în realitate un circ care adăpostea evrei în timpul războiului și de la el a pornit ideea creării personajului Astrid – o evreică trapezistă.

Mi-a plăcut mult cartea, deși mărturisesc că au fost unele întâmplări care mi s-au părut puțin forțate și precipitate, dar am trecut cu ușurință cu vederea aceste mici minusuri. Am trăit alături de personaje în acea lume a spectacolului, fiind sufletește alături de fiecare în parte, simțind parcă o parte din drama fiecăruia.

Povestea unui orfan este o carte despre prietenie și despre alegeri. O poveste despre oameni alungați din propriile vieți, despre a doua șansă și despre iubire. O poveste despre învingerea temerilor și curajul de a-ți găsi calea după ce ai fost doborât.

Cartea a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon.

Rating Goodreads: 4,5/5
Iustina Dinulescu

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Fragmente:

„Teatrul este o artă bidimensională, nu ca pictura. Acolo, publicul te vede numai din față. Dar la circ publicul este de jur împrejurul nostru, ca în sculptură.”

„Numai unui prost nu-i este frică. Avem nevoie de frică pentru a fi tari.”

„Nu putem schimba ceea ce suntem. Mai devreme sau mai târziu trebuie să ne privim față în față.”

„Sunt atât de puține lucruri de care putem fi siguri zilele astea. Dar dacă găsim o mână pe care s-o ținem atunci când pășim pe aceste cărări, atunci până și vremurile cele mai dificile devin mai bune și satele cele mai străine devin căminul nostru.”

A trecut multă vreme de când nu am mai scris pe blog altceva în afară de recenzii la cărți. Câți să fie…2, 3 ani? Dar iată că a sosit momentul în care îmi fac curaj să scriu din nou. Sau poate mai mult decât curaj e o nevoie de a elibera gândurile și de a le da glas.

În săptămâna asta am primit multe mesaje în care am fost întrebată cum e cu doi copii. Dacă e greu, cât e de greu. Dacă mai rezist sau cum rezist. Dacă mai pot și cât mai pot. Așa că m-am hotărât să formulez public un răspuns ca un soi de terapie și pentru mine. Pentru că e al naibii de greu. Pentru că în poze și în clipuri se vede doar frumosul, nu și greul. Pentru că în unele zile nu știu nici eu cum rezist sau cât o să mai rezist. Dar fac haz de necaz ca să mai uit.

Anul trecut pe vremea asta râdeam la ipoteza celui de-al doilea copil. Nu exista în planurile mele, iar vestea că alegerea asta mi-a scăpat de sub control m-a bulversat în primă fază. Am acceptat-o după o vreme și m-am încurajat singură că știu ce mă așteaptă, că știu ce am de făcut, că o să-mi fie oarecum mai ușor. Eram deja mamă, trecusem încă o dată prin teribilii colici, dinți, tantrumuri…ce să mai, supraviețuisem cu succes primilor 2 ani, apoi 3, apoi 4. Dar în viziunea mea, chiar și în cel mai prost sau sumbru scenariu, nu am luat în calcul varianta unei izolări 24/24 cu amândoi copiii în casă. Și nici varianta cu niste colici mult mai răi decât cei de la prima experiență.

Așadar, nu, nu sunt deloc curajoasă, dar acum sunt în horă și nu am cum să dau bir cu fugiții. Dacă am știi ce ne așteaptă după ce facem copii, nu i-am mai face. Nici pe primul și în niciun caz pe al doilea. Deci cu siguranță de asta e mai bine ca unele lucruri să le facem oricum, cu o inconștiență nebună ca și cum am face un salt cu parașuta. Știi că au mai făcut-o atâția alții înaintea ta și că există riscuri, dar o faci oricum.

E greu și copleșitor. A fost și prima dată și este și acum. Sunt zile în care nu apuc să mă spăl pe dinți de dimineață și mă spăl abia în a doua parte a zilei. Sunt zile în care uit să mă uit în oglindă ca să văd cum mai arat. Sunt zile când mă simt o mamă groaznică și incapabilă. Sunt nopți când nu-mi mai simt spatele sau burta de durere și altele în care îmi amorțesc brațele de la legănat. Astea sunt momentele în care simt și cred că sunt la capătul puterilor și că nu vreau să se mai facă dimineață sau noapte doar ca să o iau de la capăt cu chinul. Dar o iau. Și deși zilele seamănă una cu alta nu sunt la fel. Pentru că dintre nori răsare soarele printr-un zâmbet neașteptat atunci când burtica se calmează sau printr-un „Te iubesc, frățiorul meu frumos”, printr-o îmbrățișare și un pupic dăruite din senin și prin multe alte momente care îmi dau putere să merg mai departe și să îmi repet într-una, ca o mantră, că greul nu durează o eternitate chiar dacă așa pare atunci când îl traversăm. În schimb frumosul și bucuria de a-i vedea pe ei doi împreună…asta va dura, știu sigur.

Așa că dacă uneori te gândești că ar fi frumos să mai ai un copil sau dimpotrivă, îți spui că în niciun caz nu mai vrei unul pentru că e greu, ai dreptate în ambele cazuri. Și că ar fi frumos și că e greu.

Mamele chiar și când nu mai pot mai pot puțin. Așa sunt ele „construite”. Să reziste orice ar fi și să pornească în aventura fiecărei zile de parcă s-ar duce la război.

Iustina Dinulescu

Mamă de 2 și deloc o eroină

„Leigh Chen Sanders își vede lumea complet năruită și i se pare că a trăit 17 ani de minciună, când mama ei se sinucide. Nu mai este sigură decât de un lucru: că, imediat după moarte, aceasta s-a prefăcut într-o pasare. Leigh, care este pe jumătate asiatică și pe jumătate alba, călătorește pentru prima oară în Taiwan, ca să-și cunoască bunicii din partea mamei. Odată ajunsă aici, unde granița dintre realitate și lumea de dincolo este foarte subțire, iar magia, o cheie la îndemână, fata este convinsa că o poate găsi pe mama ei, pasărea. Alergând după fantome, dobândind un acces inedit la însuși filonul Memoriei, reușește să înțeleagă motivația și sacrificiile celor de dinaintea ei. În acest periplu, suferința este ca un foc purificator în urma căruia destinul i se limpezește. Împletind scene fantastice cu episoade reale, trecut și prezent, prietenie și dragoste, speranță și renunțare, Uimitoarea culoare de după este un roman captivant și emoționant despre recuperarea trecutului familiei, a poveștii originii personale, pentru a descoperi cine ești cu adevărat.”

Cum puteam eu să rezist unei asemenea combinații de culori? Nu am rezistat! Culori… în culori și nuanțe simte și Leigh, personajul acestei cărți. Fiecare trăire și reacție are atribuită o culoare. Iar iubirea… iubirea are toate culorile și nuanțele din lume. 

„Tine-ți degetul întins către cer cu toată forța, astfel încât să-l simți că se prelungește ca o coloană vertebrală. Privește spre locul în care este îndreptat și dincolo de el. Acolo, punctul acela mic de lume, nu mai mare decât vârful degetului tău. La prima vedere, s-ar putea să arate ca o culoare insipidă. Albastru, sau cenușiu, sau chiar portocaliu.
Dar este mult mai complexă decât atât. Mijește ochii. Privește petele de mov-pal. Dunga verde-gri nu mai lată decât o cratimă. Pata aceea de caramel și firava trăsătură de roșu-cuarț. Cu toate venind să se învolbureze în punctul de deasupra degetului tău.
Inspiră-le. Lasă-le să se așeze în plămânii tăi. Ele sunt culorile prezentului.”

Inițial mi-a fost puțin greu să mă obișnuiesc cu această alăturare de sentimente și culori, apoi am început să mă obișnuiesc și să o privesc ca pe ceva care dă o notă originală poveștii. De fapt, tot înaintând cu cititul mi-am dat seama că această carte nu e deloc ceea ce mi-am imaginat eu. Dacă este și pe lista voastră de lectură trebuie să aveți în vedere următorul aspect – asiaticii au anumite credințe, tradiții și concepții în care noi europenii nu credem sau le considerăm de domeniul paranormalului. De multe ori povestea asta sfidează realitatea și tot de atâtea ori se distanțează considerabil de ea.

„Credința este un fel de magie. Poate face ca un lucru să devină adevărat.”

După ce se sinucide mama ei, Leigh își dorește să afle cu tot dinadinsul motivul care a determinat-o să recurgă la acest gest. La scurt timp ea primește și un semn concret că trebuie să facă asta – începe să vadă o pasăre mare roșie, care îi șoptește cu vocea mamei să meargă în Taiwan pentru a descoperi adevărul. Iar ea este ferm convinsă că acea pasăre este spiritul mamei. Leigh nu știa nimic despre trecutul mamei sale sau despre familia acesteia. Mama evitase întotdeauna subiectul. Așa că tânăra merge în Taiwan și își cunoaște bunicii materni, iar prin intermediul unei cutii misterioase inscripționate în mandarină, apărută într-un sertar și a câtorva obiecte găsite în ea, Leigh face incursiuni în amintirile mai multor personaje, devenind spectator la anumite evenimente din viața acestora. Povestea e structurata pe trei planuri care se succed în această ordine până la final – prezent, trecut recent (amintirile lui Leigh), trecut îndepărtat – FUM și AMINTIRI – (amintirile altor personaje trezite la viață de Leigh prin arderea tămâii și a obiectelor din cutie).

„Ne străduim atât de mult să facem aceste mici capsule ale timpului. Amintirile atârnă ca beculețele de Crăciun, aruncând o lumină perfectă în tonuri perfecte. Dar când culegi și alegi lucrurile la care să te uiți mai târziu, ce anume vrei să păstrezi – asta nu este adevărata natură a aducerii-aminte.
Amintirea este un lucru rău, care taie din tine în unghiurile cele mai dure, scufundându-ți conștiința în culorile greșite, iarăși și iarăși. Un moment de umilință, sau de devastare, sau de furie absolută care să fie derulat și repetat, torcând un fir care ți se înfășoară în jurul minții, înnodându-se într-un ștreang. Nu te omoară propriu-zis, dar te face să simți apăsarea fiecărui moment îngrozitor. Cum oprești asta? Cum îți eliberezi mintea?
Aș vrea să-i pot porunci minții, să-i spun: Hai, dă-i drumul! Deșiră-te și lasă amintirile să plece! Lasă-le să dispară!”

Cu ajutorul amintirilor o cunoaștem și noi pe Dory Chen, mama lui Leigh. O femeie care striga demult după ajutor, dar al cărei glas a fost ignorat. Dory suferea de o formă severă de depresie, o boală care a măcinat-o din interior și care a sfârșit prin a o împinge să-și pună capăt zilelor. Din nota autoarei de la final se pare că exact aceasta este tema principală a cărții. Depresia – boala invizibilă, cu statistici îngrijorătoare. O boală căreia mulți oameni îi ignoră semnele și care are de prea multe ori un sfârșit tragic. „Călătoria” lui Leigh printre amintiri se vrea a fi modul prin care noi, cititorii, trebuie să vedem și să recunoaștem aceste semne, să le împărtășim și cu alți oameni și poate, într-un caz fericit să salvăm o viață prin a acționa la timp.

„Odată, noi am fost culorile standard ale curcubeului, veseli și siguri pe noi. La un moment dat, cu toții am început să ne poticnim în intervale, culorile intermediare au devenit întunecate și complicate de resentimente și de furie tăcută.
La un moment dat, mama a alunecat pe alăturea de drum, atât de mult, că s-a scufundat în tonuri de cenușiu, o lume desenată numai din umbre.”

Uimitoarea culoare de după este o carte diferită. O explozie de culori și de sentimente amestecate. O poveste despre depresie și efectele ei devastatoare, despre familie, iubire și artă.

„E o binecuvântare nespusă să fii în stare să-i vezi pe cei dragi în vremurile cele mai grele.”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

„Dragostea. Ce-ar putea ști oricare dintre noi despre asta?”

Romanul a apărut la editura Epica și îl găsiți pe Libris.

Rating Goodreads: 3,5 / 5 *
Iustina Dinulescu

„Nu poţi deschide o carte şi să nu înveţi ceva.” – Confucius

Am tot amânat să scriu articolul ăsta, dar cu ocazia zilei de astăzi mi s-a ivit ocazia perfectă, căci când e cel potrivit să vorbești despre cărți dacă nu chiar de „ziua” lor?

Sunt un om dependent de cărți. Și la fel ca orice dependent, de orice, am senzația că nu pot funcționa normal fără „drogul” meu – cărțile. Cărțile mi-au oferit refugiul perfect atunci când m-am simțit obosită sau sătulă de viața de zi cu zi, de realitate. Așa că de atunci nu găsesc un alt remediu mai bun pentru orice aș avea pe suflet.

Citesc de multă vreme, dar „cititoare” nu sunt decât de vreo 4 ani. De 4 ani trece rar de tot o zi sau două în care sa nu citesc puțin dintr-o carte, să citesc despre o carte sau să fac poză la vreo carte. Mai mult decât plăcerea de a le citi mai am și plăcerea de a le mai mirosi din când în când, de a le rearanja, de a le privi când am ocazia rară de a sta într-un loc în liniște. Îmi place să le mai scot din rând pe cele care mi-au rămas în suflet și să le mai răsfoiesc, amintindu-mi de personajele lor. Cred că asta se întâmplă atunci când cărțile devin o parte importantă din viața ta.

Nu sunt obsedată de cărți, deși mi s-a spus și asta de către cineva de la care aveam pretenția că mă cunoaște mai bine de atât. Mai bine decât a încerca să mă convingă că „prea multe cărți nu-mi fac bine”. Eu nu cred în ideea că poți vreodată să citești „prea multe cărți”. Dimpotrivă, cred că nu ne-ajunge timpul pentru a citi atât de multe cărți.

Pe mine cărțile m-au salvat. La propriu. M-au salvat de la depresie după nașterea Evei și mă salvează și acum, în această perioadă atât de dificilă pentru mine, când m-am întors iarăși în punctul ăla care a fost de cotitură și atunci și care acum este și mai apăsător. Citind m-am regăsit pe mine însămi, mi-am regăsit pacea și echilibrul. Citind m-am vindecat de orice îmi îngreuna sufletul. Cititul a fost terapia mea, cărțile psihologi, citatele pe care le-am cules și lecțiile de viață au fost medicamente eliberate fără prescripție.

„Cartea este mica mobilă a minţii noastre, motorul spiritului, unealta care vine în ajutorul lenei de a gândi, insuficienţei noastre, cum şi bucuriilor sufletului.” – Emile Faguet

Am crescut într-o casă cu o bibliotecă modestă, care la un moment dat mă incomoda pentru că o priveam ca pe un spațiu irosit. Acum visez să am o bibliotecă imensă, o cameră plină cu rafturi de cărți. O cameră, nu doar o jumătate de perete.

Zilele trecute Eva se uita la Frumoasa și Bestia pentru a mia oară. La scena în care Bestia îi arată lui Belle biblioteca din castel, am avut următorul schimb de replici cu Eva:

„- Mami, când o să mă fac și eu mai mare vreau să merg și eu într-o cameră din asta.

– Adică într-o bibliotecă, o cameră cu multe cărți?

– Daaa!

– Îți plac atât de mult cărțile, mami?

– Da, foarte mult!”

Am fost atât de încântată. Așa că sper ca într-o zi să le las asta drept „moștenire” copiiilor mei. O cameră plină cu cărți. Pentru că în cărți poți găsi oricând alinare și prietenie. Dacă toată lumea ar citi zilnic cred că lumea ar fi un loc incomparabil mai bun.

Pentru voi ce reprezintă cărțile? Cum v-au schimbat viața și când le-ați descoperit cu adevărat?

După fiecare dezastru, de orice natură, există un înainte și un după. Iar noi, cei care rămânem în picioare „după” nu mai suntem aceeași oameni de dinainte. Nu mai avem cum. Suntem frânți în două.

Eu fac parte din grupul ăla de oameni care nu a luat foarte în serios toată treaba asta cu Covidul. La început. Nu luam în serios nu în sensul că nu credeam în existența lui, căci am crezut. Dar nu mi-am imaginat că lucrurile vor lua într-adevăr amploare la asemenea nivel. Și citeam toate scenariile alea visătoare despre cum va fi viața după, cum vom fi noi și cum ne vom schimba în bine atunci când toată situația asta se va sfârși. Citeam și îmi dădeam ochii peste cap pentru că mi se părea că unii prea visează cai verzi pe pereți. DAR a venit o zi în care mi-am dat seama cu panică și tristețe că noi nu ne vom mai întoarce niciodată la viața noastră, aia pe care aveam impresia falsă că am pus-o pe pauză. Că poate nu există un sfârșit concret pentru ceea ce trăim acum. Unele drumuri sunt așa, cu sens unic. Nu mai ai loc să te întorci, să repari, să reiei. Trebuie să continui doar înainte, indiferent de ce vezi sau nu acolo. Mie mi se pare că acum înaintăm printr-o ceață atât de densă că poți s-o tai cu cuțitul. Putem foarte bine să purtăm masca aia nenorocită și pe ochi, căci oricum suntem orbi. Nimeni nu mai are nicio certitudine. Moartea pare mai reală și mai amenințătoare ca niciodată, iar de frica ei oamenii se transformă.

Mulți oameni, psihologi sau nu, au emis teorii despre cum va arăta viața noastră după pandemie. Au încercat să vadă dincolo de perdeaua asta de ceață și și-au imaginat un viitor. Dar adevărul e că nu putem știi niciunul dintre noi. Pe mine asta mă sperie teribil. Pentru că viața noastră, așa cum era ea, normalul nostru nu va reveni. Încercăm să ne întoarcem treptat la normalitate, dar ne hrănim cu o impresie falsă, ne agățăm de sloganul ăla cu „Totul va fi bine” care la început a părut o idee drăguță și care între timp s-a transformat într-una enervantă. Și știți de ce? Pentru că noi nu vom uita niciodată. Unii dintre noi, marea majoritate, vom scăpa și cu și de Covid și vom mai avea zile să ne povestim bucățica asta de istorie din care am ieșit oarecum învingători, deși am pierdut enorm.

Vom povesti cu un nod în stomac despre virusul ăla invizibil care ne-a îngrădit libertatea, care ne-a împins către limite sau către extreme, virusul din cauza căruia am respirat cu teamă, am atins cu teamă, am făcut un pas sau mai mulți înapoi de teamă. Vom povesti despre anul ăla aproape apocaliptic în care ne-a scăpat printre degete certitudinea că noi, oamenii, deținem controlul. De fapt, ne-am dat seama cât suntem de mărunți și de neputincioși.

Un neajuns al Balanței care sunt e faptul că situațiile de criză pe mine mă dezechilibrează cumplit. Mă adun greu. Am fost ok până în momentul în care mi-am dat seama că se îngroașă gluma. Am fost ok cât timp am crezut din tot sufletul meu că totul va reveni la „normal” în scurt timp. Dar acum nu mai sunt ok. Sunt speriată. Oamenii se schimbă, se readaptează, se…. distanțează. Mă sperie că tot ceea ce trăim astăzi pare desprins dintr-un scenariu distopic, iar eu nu am citit până acum vreo distopie cu final fericit. Dacă e ceva de care sunt convinsă acum e faptul că nu vom mai scăpa complet de teamă. Nu ne vom mai privi în ochi ca până acum. Ne vom obișnui să stăm ascunși în spatele unei măști și să privim peste umăr. Asta va deveni noua normalitate și probabil că oricât de incredibil pare acum, ne vom obișnui cu ea (dacă e ceva ce am învățat cu toții din pandemia asta e că până la urmă ne obișnuim cu orice, indiferent cât de mult ne împotrivim la început). Vom îmbrățișa mai rar și cu stângăcie, ca să nu repet din nou cuvântul teamă. Ne vom aminti de vremurile în care socializam fără restricții, dar ne va fi teamă să o facem din nou. Iată deci care este cuvântul care ne guvernează acum viețile – TEAMA. Mi-am dat seama când am recitit textul că l-am folosit în mod repetat, dar a fost involuntar. Ăștia suntem acum. Asta simțim. Asta respirăm. Teamă.

Poate că cei mici își vor aminti vag de vremurile astea pe care le-au trăit și ei, dar noi, noi vom fi însemnați pentru totdeauna, așa cum erau odată sclavii însemnați cu fierul încins. Pentru noi viitorul va avea mereu o pată. Pata reprezintă bucățica asta de prezent care va deveni obligatoriu trecut și care va fi pentru totdeauna memorată ca fiind vremea în care „eram fericiți și nu știam”, iar apoi nu am știut cum să mai fim la fel.

Mi-e dor de multe lucruri. Am senzația copleșitoare că nu mă mai regăsesc. Mi-e frică să mai sper și în același timp mă agăț cu disperare de speranță. Eva, copilul meu minunat, la cei 4 ani ai ei a ajuns să simtă dorul – de ieșit în parc, de mers la grădiniță, de locurile de joacă și de prietenele ei. Mă înțeapă ochii căci nu știu cum să-i transmit speranța, cum să-i ofer o certitudine. Pentru ea și pentru ei mai sper – că vor uita, că nu vor mai trece vreodată prin așa ceva. Eu am mai făcut uneori haz de necaz, dar adevărul este că realitatea m-a marcat. În unele zile am simțit chiar că m-a zdrobit. Admir oamenii care au încercat și au și reușit să-si păstreze optimismul. Nu e cazul meu. Viitorul nu sună bine. Până și un optimist cred că e de acord cu asta.

Cu dor,
Iustina

Sursă foto: Pinterest

Cea mai mare greșeală pe care o facem noi, ca părinți, este să ne raportăm reușitele sau eșecurile copiiilor noștri la cele ale altor copii. Recunosc, și eu am făcut-o de multe ori. Inclusiv, pe mine ca părinte m-am comparat cu alți părinți, lucru care este la fel de greșit și deloc constructiv. Da, există cu siguranță părinți „mai buni”, copii „mai cuminți”. Dar trebuie să ne amintim că nu există reguli universal valabile, că ce funcționează pentru unii nu funcționează pentru alții, că ei oricum sunt foarte schimbători de la o etapă la alta și că ceea ce e bun sau eficient în prezent nu prezintă o garanție a viitorului.

„Cum îl înveți așa îl ai” poate că e valabilă până la un anumit punct. E posibil să mai fi spus asta și pe vremea când era Eva mai mică, dar cu riscul de a mă repeta o mai spun și acum. Copiii nu sunt animale, iar noi nu suntem dresori. Fiecare copil e unic și ei se nasc deja cu un „fel de a fi”, pe care noi doar îl conturăm pe parcurs.
Cred că nu există replică în lumea asta care să mă irite și să mă sâcâie mai mult. Un lucru pe care l-am constatat de foarte multe ori pe parcursul acestor aproape 4 ani și jumătate de parinteala este să nu spui niciodată „niciodată” atunci când vine vorba de copilul tău. Se aplică în viață și la modul general, dar când vine vorba de copii, parcă e și mai și.

Eu am spus-o de multe ori și cam de fiecare dată copilul mi-a demonstrat că „niciodată” poate deveni „într-o zi” peste noapte. Că uneori, lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi, când vrem noi. Că sunt situații când oricât de ferm ai fi, o să cedezi în fața copilului, chiar dacă nu concepi asta. Că ceea ce funcționează acum, nu funcționează și mai târziu. Că ceea ce vedeai la alți părinți și credeai că tu nu o să pățești pentru că tu ai proceda altfel, o să pățești și o să faci exact ceea ce spuneai că nu o să faci „niciodată”. Dacă nu mă crezi, revino la textul ăsta în ziua Z, aia când niciodată” devine „azi”.

Copiii au darul de a demonta teoriile, una câte una. Și cel mai adesea fac treaba asta în public, exact acolo unde nu ți-ai dori să o facă. Așa sunt ei, spontani, capricioși, adorabili până la urmă. Dar zău că uneori te pun în niște situații atât de jenante, încât e cam greu să încerci să convingi audiența că de fapt e o situație izolată și neașteptată chiar și pentru tine. Nici nu are rost să încerci… în ochii lor tot tu, părintele, ești „vinovat” orice ai zice. E ca o replică scoasă din context și poate fi interpretată oricum.

Eu mi-am învățat lecția o dată. Nu există „Eu nu o să…”. O să. O să faci multe lucruri pe care ziceai sau credeai că nu o să le faci ca părinte. O să îți calci de multe ori pe inimă și o să strângi din dinți. Relația părinte-copil nu funcționează după principiul „Unul comandă și altul execută”. Și vor fi multe zile în care o să te simți o catastrofă așa cum vor fi și momente când îți va tresări inima de drag și te vei gândi că faci totuși o treabă bună. Părinți perfecți și copii perfecți nu există. Unii se adaptează mai greu, alții mai ușor, asta-i tot.

Ăștia suntem noi până la urmă, oameni. Și asta sunt și ei, chiar dacă sunt mici. Vor avea și zile bune și zile proaste. Vor fi și înțelegători și încăpățânați. Uneori vor ceda ei, alteori noi. Totul e un mare compromis. Important este ca la sfârșitul fiecărei zile să fii împăcat cu tine și cu copilul tău. Să încetezi să-l mai privești prin prisma altuia care îți pare mai bun, mai inteligent, mai cuminte și să te ierți dacă ai făcut asta. Pentru că tot la sfârșitul fiecărei zile, atunci când îți adoarme în brațe, tu ești lumea întreagă pentru el. Iar lui îi ești de ajuns. 

Iustina Dinulescu

O mamă. Un părinte. Un om.

Sursă fotografii Pinterest

„Cilka are 18 ani când Auschwitzul este eliberat de trupele sovietice. Își îngăduie pentru o clipă să creadă că există un viitor și pentru ea, dar numai pentru a fi aruncată din nou în lagăr – de data aceasta, dincolo de Cercul Polar, în Gulagul Vorkuta. Este acuzată că a supraviețuit colaborând cu naziștii. Trecutul este apăsător, amintirile dragi, în loc să-i dea curaj, ajung să o împovăreze, dar refuză să se lase învinsă. În ciuda condițiilor cumplite de viață din Siberia, speranța renaște, hrănită de solidaritate și prietenie, iar Cilka găsește o iubire atât de mare, cum nici n-a îndrăznit să viseze.”

Eu am fost una dintre cele câteva persoane care nu s-au dat în vânt după Tatuatorul de la Auschwitz. Călătoria Cilkai m-a tentat încă de când s-a anunțat traducerea ei, dar am tot oscilat dacă să o citesc sau nu. Mi-era teama că va fi scrisă în același mod trunchiat, care nu mi-a plăcut absolut deloc la cealaltă. Însă mă bucur enorm că i-am acordat o șansă, căci am avut parte exact de „genul meu” de poveste.

Cilka este un personaj care a apărut în Tatuatorul de la Auschwitz, dar recunosc că atunci nu am remarcat-o. Nici măcar nu îmi aminteam prea bine contextul în care a făcut parte din povestea lui Lale și a Gitei. Dar autoarea a început să se documenteze cu privire la soarta Cilkai după ce a început să primească mesaje de la fanii Tatuatorului, în care era întrebată „Ce s-a întâmplat cu Cilka?”. Așa a luat naștere acest roman, iar de data asta chiar a făcut o treabă grozavă.

Călătoria Cilkai a fost un drum al ororilor, al durerii, al neputinței, al pierderii. După trei ani în care a supraviețuit în lagărul de la Auschwitz, Cilka a primit o nouă sentință și o nouă condamnare – 15 ani de muncă silnică în lagărul Vorkuta din Siberia, supranumit și Iadul Alb. Să scapi de naziști și de Hitler ca să cazi în mâinile lui Stalin și al regimului său înseamnă să fii din cale afară de ghinionist. Dar să reușești să le supraviețuiești amândurora, asta înseamnă să fii un om cu adevărat special

„Încă un număr. Cilka își freacă inconștient brațul stâng, ascuns sub haine, e identitatea ei din celălalt loc. De câte ori poate să fie cineva redus, șters?

[…] La fiecare împunsătură în stofă, simte durerea acului înfigândui-se în brațul stâng. Un alt număr. Un alt loc.
Să fi pierdut totul. Să fi trebuit să înduri ce a trebuit să îndure ea și să fii pedepsit pentru asta. Brusc, acul i se pare greu ca o cărămidă. Cum poate continua așa? Cum poate să lucreze pentru un nou dușman? Să trăiască văzând în jurul ei femei obosind, flămânzind, slăbind, murind. Dar ea – ea o să trăiască. Nu știe de ce a fost întotdeauna sigură de asta, de ce simte că poate să reziste – să ridice acul ăsta deși e greu ca o cărămidă, să coasă, să facă ce trebuie să facă – dar poate.”

Pentru că, da, Cilka este o femeie specială, o tânără care devine adult literalmente peste noapte, și a cărei dorință și voință de a trăi sunt incredibile. La un moment dat, o prietenă chiar o întreabă „Din ce ești făcută, Cilka?”. Eu am asemănat-o cu acel copac care rămâne în picioare indiferent de anotimp, de dezastre, de timp. Cilka a fost puternică, curajoasă, a încercat mereu să-i ajute sau să-i salveze pe cei mai puțin norocoși decât ea, a dăruit mereu din puținul ei oricui avea și mai puțin și a ieșit mereu în evidență. Oriunde a ajuns a fost remarcată, iar acest lucru uneori i-a ușurat situația și a fost privilegiată, alteori a fost luată în vizor și pedepsită. Cert este că în ciuda tuturor greutăților pe care le-a îndurat în cele două lagăre și a nenorocirilor pe care le-a văzut sau la care a fost spectator fără voia ei, Cilka nu și-a pierdut frumusețea sufletească. Și nici speranța, chiar dacă uneori îi mai scăpa printre degete în zilele lungi și întunecate din iernile vitrege siberiene.

„Să găsești un pic de speranță în întuneric nu e o slăbiciune.”

Un lucru care pe care l-am remarcat la toate poveștile despre Holocaust sau despre Gulagul rusesc este că și în cele mai negre vremuri unii oameni rămân neclintiți în bunătatea lor. Că și în mijlocul celui mai mare rău un pic de bine tot prinde rădăcini, exact cum floarea de colț înflorește în mediul ei stâncos și neprietenos. Atât la Auschwitz, cât și la Vorkuta, Cilka leagă prietenii pe viață. În astfel de locuri, după ce pierzi totul într-o clipă, iar viața îți atârnă de un fir atât de subțire, doar dragostea și prietenia îți mai pot da forța de a lupta, de a îndura, de a crede. Cilka a fost totuși un om norocos. În ciuda tuturor lucrurilor îngrozitoare pe care le-a văzut sau le-a trăit personal în acele locuri oribile, ea a descoperit prietenia și și-a întâlnit iubirea vieții.

„Dragostea în ciuda unei sorți potrivnice este posibilă.”

Călătoria Cilkai este un roman cu impact emoțional. Nu ai răgaz să-ti revii după o scenă greu de digerat că urmează o alta la câteva pagini distanță. În povestea din prezent sunt inserate uneori scene sau amintiri din cele două vieți anterioare ale Cilkai – cea în care a fost amanta unui comandant al lagărului de la Auschwitz și cea de dinainte de Auschwitz, pe când era o adolescentă inocentă și visătoare. Îmbinarea acestor 3 vieți trăite de Cilka este una reușită. Dai pagină după pagină după pagină și te trezești că ai ajuns la sfârșit și că nu ai vrea ca povestea ei să se termine, chiar daca este printre puținele de acest gen, care au un final fericit…

„Fiecare om afectat de război, captivitate sau opresiune reacționează diferit – dacă n-ai trăit așa ceva, poți numai să încerci să ghicești cum ai reacționa în astfel de împrejurări. Dar nu știi cu adevărat.”

O s-o păstrez cu drag pe Cilka în amintirea mea. O să mă gândesc la ea atunci când o să cred că nu mai pot, când o să simt că nimic nu mai e cum trebuie. O să-mi iau forța de la ea.

Cartea a apărut la editura Humanitas în colecția Raftul Denisei și o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 5/5
Iustina Dinulescu

Cu toate. Oricât de imposibil de grele ți s-ar părea. Oricât de slab sau incapabil te crezi tu. Oricât de împotriva firii îți pare că este.

Asta e concluzia la care am ajuns eu și la care rumeg de aproape un an. Un an care mi s-a părut cât zece și nu exagerez cu nimic. Un an în care mi-a fost mai greu ca niciodată și totuși…m-am obișnuit cu fiecare greu și imposibil pe care inițial nu mă gândeam că îl pot depăși. Se pare totuși că noi, oamenii, ne adaptăm până la urmă la orice schimbare și suntem mai flexibili decât credem. Că uneori ducem mai mult decât puterea pe care credem că o avem limitată. Umerii noștri sunt până la urmă mai rezistenți decât ne imaginăm.

Ultimele 3 luni din viața noastră au fost un test și eu cred că l-am trecut aproape toți. Am învățat lecția asta de care vă ziceam – că până la urmă ne obișnuim cu orice. Teoretic nimeni nu ar fi acceptat o îngrădire a libertății și nu și-ar fi imaginat o altă realitate a vieților noastre „normale”. Dar practic am fost cu toții nevoiți să acceptăm schimbarea. Zi după zi după zi. Ne-am revoltat, ne-am plâns de milă, ne-am spus oful, am criticat, ne-am dat cu părerea despre orice. Dar ne-am adaptat. Am strâns din dinți și am îndurat. Pentru că nu mai eram noi la cârma vieții noastre.

Știți de câte ori am zis că mi s-a umplut paharul și mi-am zis că nu mai am putere să trec de o anumită zi? În ultimul an am pierdut numărătoarea oricum. Începând cu primele 3 luni de sarcină, în care fiecare zi a fost o tortură pentru mine și mi-am regăsit cu greu voința și motivația de a mă ridica din pat și de a fi, de a simți că trăiesc nu că mă târăsc de la o zi la alta. Îmi este și acum greu să vorbesc despre asta și poate că e prea personal și prea intim și prea. Dar o voi face pentru că știu că nu sunt singura care a trecut prin asta și nici nu mi-e rușine cu ceea ce am trăit. Sarcina mea cu Cezar a fost un carusel al emoțiilor negative și al stărilor fizice de rău. A fost depresie, da. M-a doborât și credeam că până acolo mi-a fost. Mă agățam de Eva ca de singurul colac de salvare atunci când mă mângâia pe păr și mă pupa pe frunte, apoi mă întreba dacă de la pupicul ei mă simt un pic „mai bine decât rău”. Am înghițit un butoi de lacrimi în perioada aia pentru că nu știam cum să-i explic Evei ce e în sufletul meu. Nici măcar eu nu mai știam. Mă gândesc și acum la ea tot ca fiind imposibil de grea și uite că totuși imposibil nu mi-a fost. Am reușit să o depășesc, chiar dacă „rana” nu a făcut nici acum coajă. Derulez timpul înainte și mă rezum la cele 3 luni de viață ale lui Cezar, care mi s-au părut la fel de imposibil de grele. Dar le-am indurat și pe ele. Chiar și zilele alea când nu l-am putut lăsa jos din brațe nici măcar 1 minut, chiar și seara aia când a plâns 6 ore și am făcut cu schimbul la plimbatul prin casă în brațe, chiar și zilele alea când plângeam în același timp cu el – el de durere, eu de neputință și de frustrare, despre care ziceam că sunt ultimele în care mai pot. Dar nu au fost ultimele și nici nu vor fi ultimele. Scriu asta ca pe o dovadă pentru mine cea de peste un an, cinci, zece. Să nu uit (de parcă aș putea să o fac vreodată) că pot fi mai puternică decât mă cred. Că nu am limite de rezistență. Noi singuri ni le trasăm și tot noi le depășim.

Un factor care a fost sursă de inspirație și motiv de a vorbi despre toate astea a fost cartea Testamentele a lui Margaret Atwood. În nota de mulțumiri de la final (cumva reușeșc de fiecare dată să mă inspire notele astea) spune că a scris acest final al Poveștii Slujitoarei după 35 de ani de la primul volum inspirată de întrebările fanilor și de realitate. Realitatea de acum, care face ca Povestea Slujitoarei să pară din ce în ce mai puțin o distopie. Căci astăzi nu mai pare imposibil ca oamenilor să le fie anulate drepturile și îngrădită libertatea peste noapte. Nu mai pare apocaliptic să fii obligat să respecți reguli stricte de austeritate, să pleci capul, să asculți ordine, să fii aspru pedepsit dacă le încalci și să nu mai fii tu stăpânul propriei vieți. Să crezi că nu vei reuși să trăiești așa și totuși să o faci. Să reușești, să înduri, să poți. Să lupți în sinea ta cu toți demonii care îți spun că nu o să reușești. Dacă nu știți despre ce vorbesc, vă recomand și serialul adaptat după roman – The Handmaid’s tale.

„Libertatea unui șobolan într-un labirint: e liber cât timp se menține în interiorul labirintului.”

Mă opresc aici. O nouă zi începe pentru mine. Una în care o să am deseori senzația că nu mai rezist și la finalul căreia o să constat că am reușit să o fac. Din nou.

Cu toate ne obișnuim până la urmă. Ne obișnuim și cu binele, dar mai ales cu răul. Suntem pietrele alea din râu, care se erodează în funcție de duritatea cu care apa trece peste ele, dar rămân acolo. Neclintite.

Iustina Dinulescu

Îmi propusesem să scriu despre perioada asta dificilă din viața celor mai puțin norocoși părinți după ce se încheia și la noi, dar regăsesc frecvent întrebarea „Ce să-i dau pentru colici?” și știu că eu la rându-mi am căutat disperată articole sau postări despre tratamente și sfaturi pentru ei. Încă nu am scăpat complet deși am trecut de perioada critică, dar suntem pe drumul cel bun, așa că am prins curaj să scriu despre experiența noastră.

Deși nu sunt la prima întâlnire cu colicii, de această dată pot spune că „mi-au pus capac”. Mai auzisem povești de la alți părinți despre crize de plâns și zvârcolit care durau cu orele, dar nevazand direct una îmi spuneam că poate e un pic exagerat redată. Și Eva a avut, dar comparativ cu ce s-a întâmplat la Cezar, atât ea cât și noi pot să spun acum că am fost totuși puțin mai norocoși. M-am amăgit că la al doilea copil e mai ușor, dar NU, a fost exact opusul. Crize de 6 ore (pe ceas, fără nicio exagerare), plimbat numai în brațe, dormit numai în brațe sau pe piept, plâns, urlat, zvârcolit. Un coșmar. Au fost destul de multe astfel de zile care m-au epuizat și m-au stors de vlagă, de răbdare, de rațiune. Am fost mai puțin mamă, mai puțin om, mai mult robot. Nu-mi doream decât să treacă ziua, să treacă și noaptea și tot așa. Să treacă zi după zi după zi cât mai repede numai să scăpăm odată. Din nefericire, colicii ne-au anulat bucuria acestor momente de altfel magice (dacă bebe e bine și liniștit). Pentru noi nu au fost așa. Cu tot regretul, această experiență a avut un impact emoțional foarte puternic asupra mea. Poate că unii vor spune că exagerez, că doar nu sunt singura care a trecut prin asta. Poate, dar cred că toți factorii care creează imaginea de ansamblu sunt unici la fiecare în parte. Pentru mine a fost cumplit. Punct. Și nu voi uita prea curând rana asta care s-a deschis în mine.

Revin însă la scopul articolului, acela de a împărtăși cu viitorii sau proaspeții părinți, care se confruntă cu colicii – mai mult sau mai puțin agresivi – ceea ce a funcționat în cazul nostru și care nu are nevoie de prescripție sau recomandare medicală.

Voi enumera picăturile și siropurile pe care le-am folosit, dar vă recomand să vă adresați unui medic pediatru pentru a lua o decizie cu privire la schema de tratament. Niciuna dintre aceste picături nu are nevoie de prescripție, dar vă îndemn să faceți asta pentru liniștea voastră. Așadar, am început aventura cu Bonnisan (folosit cu succes la Eva). Crizele începuseră să se manifeste mai rău, așa că am alternat cu Infacol. După ce am văzut că nici asta nu funcționează am mers pe altă schemă – Protectis + Infacol. Ulterior am introdus și Colief. Crizele erau din ce în ce mai agresive și de durată. Eram complet debusolați și disperați. Pe lângă frustrarea asta s-a mai adăugat și oboseala fizică – dureri crunte de spate și de brațe. Am împrumutat un sistem de purtare, am cumpărat centură cu sâmburi de cireșe, am mai încercat și picăturile Baby Calm și în ultimă instanță siropul Gripe Baby Water. Ei bine, din toată această schemă, pe cale orală au funcționat cât de cât (nu de fiecare dată și nu la fel de bine mereu) Protectis – ne-a scăpat de regurgitare, Infacol (deși în unele zile parcă nu mai avea absolut niciun efect) și Gripe baby water (singurul care mi s-a părut că a dat randament).

DAR cel mai eficient remediu, pe care l-am lăsat intenționat la final, s-a dovedit a fi sistemul de purtare (SSC) combinat cu sunetul alb – de feon a funcționat în cazul lui (folosit de pe aplicația White Noise Baby Sleep Sounds). Efect rapid și garantat. Nu fac reclamă la niciun sistem anume, dar vă spun cu mâna pe inimă că este cea mai bună investiție pe care o puteți face. Își merită fiecare bănuț și fiecare apreciere. Sunt mulți cei care se tem că purtarea în sistem va învăța copilul „cu nărav”. Uneori și eu m-am gândit la fel, apoi mi-am amintit că „năravul” oricum nu durează mai mult de 2 ani. Și sincer vă spun că am preferat să-mi asum „riscul” ăsta decât să îl văd chinuindu-se, iar eu luând-o razna (știați că plânsul de bebeluș este catalogat ca fiind unul dintre cele mai stresante sunete?!). Bun, deci am văzut că funcționează, am mers înainte. Și acum adoarme de cele mai multe ori în sistem, e adevărat. L-am învățat „prost”, asta e. Dar unde în lumea asta e mai bine decât la pieptul mamei?!  Cred că asta demonstrează că aproape orice durere trece acolo, la pieptul mamei, de la căldura, iubirea și grija ei. 

Fiecare copil e unic și se adaptează mai repede sau mai greu la mediul extern. La unii funcționează ceva, la alții altceva. Dar un lucru au sigur în comun toți – nevoia de a fi aproape de mama, de a fi alinați și alintați de mama, de a fi pentru încă puțină vreme tot 2 în 1. Acum trag concluzia că probabil ăsta este motivul pentru care se spune că primele 3 luni de viață sunt o extensie a celor 9 din burtică. Poate tocmai de asta funcționează atât de bine purtarea (babywearing).

Cum a fost experiența voastră cu colicii?
Aștept răspunsurile în comentarii, să dezbatem subiectul.

Cu drag,
Iustina

„AMBIȚIA ÎI VA DICTA.
RIVALITATEA ÎL VA CONDUCE.
DAR PUTEREA ARE UN PREȚ.

E dimineața în care începe a zecea ediție a Jocurilor Foamei. La Capitoliu, Coriolanus Snow, un băiat de 18 ani, se pregătește pentru singura lui șansă la glorie, ca mentor în Jocuri. Casa Snow, cândva măreață, a decăzut, iar soarta ei atârnă de posibilitatea firavă ca tânărul Coriolanus să fie mai fermecător, mai isteț și mai abil decât colegii lui ca să ajungă mentorul tributului câștigător.

Dar norocul nu-i surâde. A primit sarcina umilitoare de a fi mentorul tributului feminin din Districtul 12, cel mai de jos dintre cei mai de jos. De acum destinele lor sunt îngemănate – fiecare decizie luată de Coriolanus poate duce la un avans sau la un eșec, la triumf sau la tragedie. În arenă, lupta se va da pe viață și pe moarte. În afara arenei, Coriolanus începe să simtă compasiune față de soarta tributului său. În plus, va trebui să pună în balanță nevoia sa de a urma regulile și dorința de a supraviețui cu orice preț.”

Hunger Games (Jocurile Foamei) este una dintre seriile mele preferate, așa că vestea unui prequel m-a bucurat peste poate, mai ales că personajul principal a fost Coriolanus Snow sau, așa cum îl știm cu toții din Jocurile Foamei, Președintele Snow. Personajele negative sunt mereu fascinante, iar mie îmi place mult atunci când au parte de „lumina reflectorului” pentru a-și spune povestea. Nimeni nu se naște rău. Cred că pe parcurs dobândim cu toții o doză mai mică sau mare de răutate, care ulterior iese în evidență în funcție de mediul în care ne formăm și de valorile care ne sunt cultivate. Cam despre asta este vorba în Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare.

„Războaiele se câștigă cu capetele, nu cu inimile.”

Acțiunea din roman se petrece la 10 ani de la războiul care a dat naștere Panemului. Coriolanus Snow are 18 ani, iar la a zecea ediție a Jocurilor Foamei se introduce pentru prima dată conceptul de „Mentor”. Mentorii erau selectați din rândul celor mai străluciți elevi ai Academiei din Capitoliu, iar printre aceștia se numără și Coriolanus. Deși situația lui materială nu mai era aceeași de când tatăl său a fost ucis în război, el făcea eforturi să păstreze intactă imaginea familiei. Aparențele sunt deseori motivul pentru care oamenii ajung să facă cele mai incredibile lucruri. Tot de dragul aparențelor ajunge și Coryo să trădeze, să înșele, să trișeze și să ucidă. Încă de la început am sesizat dualitatea firii lui. Pe tot parcursul romanului nu a făcut decât să oscileze între conștiință și instinct. De multe ori, conștiința încerca să-l împiedice să facă rău, însă instinctul a fost aproape de fiecare dată mai puternic.

„Oamenii iau ce și când vor și, dacă e nevoie, ucid pentru asta. Totul se subordonează dorinței de a supraviețui.”

La repartizarea tributurilor, lui Coriolanus îi este alocat tributul fată din districtul 12 – Lucy Gray. Inițial este dezamăgit, dar cu cât interacționează mai mult cu tributul său cu atât sentimentele devin tot mai contradictorii. Lucrurile se complică, evident, dar deviza familiei Snow se pare că a fost din generație în generație „Zăpada (Snow) cade întotdeauna deasupra.” Coriolanus Snow nu a făcut excepție.

Am avut așteptări uriașe de la acest roman și poate ăsta este motivul pentru care i-am taxat câteva scăpări. Autoarea a făcut destul de vag referi la război, considerând probabil că se știe totul din seria inițială, deci cred că nu poate fi citită ca un stand-alone, pentru că ar avea multe informații lipsă. O recapitulare inserată pe ici pe colo nu ar fi stricat deloc. Nu toată lumea a citit încă Jocurile Foamei și poate ar fi doritori care vor să înceapă în ordine cronologică (de ce nu?!).  Primele două părți mi s-a părut că au mers destul de greu, fiind foarte statică acțiunea, iar relația dintre Coryo și Lucy Gray puțin forțată, adesea neverosimilă. Mă așteptam la o poveste mai palpitantă. Cireașa de pe tort a fost însă finalul incert și grăbit. Ah, urăsc când se întâmplă treaba asta!

Mi-a plăcut însă cum au fost inserate unele elemente care apar în serie și că am primit lămuriri despre evenimente care ulterior au constituit baza unor consecințe, cum ar fi – inspirația și originea cântecului Copacul spânzuratului (care devine tema rebeliunii și pe care Katniss îl fredonează în ultimul volum al trilogiei), originea gaițelor-zeflemitoare și motivul pentru care președintele Snow le detesta, cum ia naștere aversiunea lui pentru districtul 12 și cum ajung Jocurile Foamei la formatul pe care îl știm.

Romanul mi-a redeschis apetitul pentru Jocurile Foamei, așa că după ce am terminat de citit am și dat play la filme. Geniale! Le revăd cu aceeași placere oricând.

Happy Hunger Games! (ce ironie!)
May the odds be always in your favour!

Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare a apărut la editura Nemira, în colecția Armada – fantasy.

Rating Goodreads – 3,5/5

Iustina Dinulescu

Eu, la 27 ani, la botezul Evei. Tot eu, la 31 ani, la botezul lui Cezar.

Diferențe:
Stânga: machiajul profesional cu enspe mii de chestii și coafura mult prea elaborată, pentru care am pierdut cel puțin 3 ore, mi-a adăugat ani buni la vârstă. Să nu zic chiar 10, dar pe acolo…
M-am simțit și nu m-am simțit bine. Parcă nici de zâmbit nu mai știam să zâmbesc ca mine. Asta am constatat-o ulterior, uitându-mă la poze.

Dreapta: machiaj simplu, realizat de mine, în oglinda cu lumină „proastă” de la baia din dotare, presată de timp și de un Cezar înfometat, gata într-o jumătate de oră (maxim!). Am folosit doar fond de ten, rimel, eyeliner, blush și ruj. Buclele făcute într-un sfert de oră și pleoștite în următoarea jumătate de oră au întregit look-ul lejer și natural, care, zic eu, parcă mi-a mai și scăzut din ani.

Ideea e următoarea. De data asta nu mi-am mai dorit să arăt „perfect”. Mi-am dorit să fiu eu, femeia de zi cu zi, să mă recunosc, să zâmbesc natural, cu tot cu cearcănele din dotare, cu noile riduri din colțul ochilor, cu părul meu moale și imposibil de aranjat.
Am observat, și nu o singură dată, că simplitatea este cuvântul-cheie atunci când vine vorba de orice – machiaj, păr, vestimentație. Simplitatea și măsura. Știm deja că excesele atrag de obicei exact opusul a ceea ce ne dorim de fapt. Ce e prea mult nu e nici mai frumos, nici mai bun. E doar mai costisitor, din multe puncte de vedere.

Concluzia ar fi că ceea ce ne face să arătăm bine vine din interior. Spuneam mai demult și susțin în continuare că frumusețea e despre cum te simți și cum alegi să te raportezi tu la tine. Știți voi, chestia aia numită încredere în tine însuți. Nu o avem tot timpul și cred că tocmai de acolo vine și tendința asta către exces. Din nesiguranță și neacceptare. Din nefericire, nu tot timpul suntem mulțumiți de ceea ce vedem în oglindă. Uneori, oamenii din poze sunt niște măști. Măștile pe care le purtăm cu toții din dorința de a fi acceptați sau remarcați în societatea de consum.

La finalul zilei, în spatele ușilor închise, suntem aceiași noi, cei fără machiaje și fără îmbunătățiri. Și trebuie să fim ok cu versiunea asta a noastră.

Iustina Dinulescu

Am încheiat testarea noului detergent Lenor și mă declar mai mult decât super încântată. Am ales 2 variante de testare – doar detergentul și detergent + balsam. Atunci când am folosit doar detergentul parfumul a fost unul discret și plăcut. Atunci când le-am folosit împreună mirosul a fost atât de intens încât nu a mai fost nevoie să folosesc parfum. Hainele sunt catifelate la atingere, iar parfumul s-a păstrat foarte bine chiar și atunci când hainele au fost uscate afară (aveam întotdeauna problema asta!).

Am spălat cu detergent+balsam sistemul de purtare al lui Cezar și am avut surpriza ca după ce l-am scos pe el, să constat că hăinuțele pe care le purta miroseau la fel de puternic de parcă le-aș fi spălat și pe ele.

Ambele perechi de Lenor (Gold Orchid și Spring Awakening) miros divin, dar mirosul pe care l-aș recunoaște dintr-o mie va rămâne cel de Lenor Spring Awakening sau, cum așa cum îl știu majoritatea, Lenor albastru.
Și Eva cred le cam adoră, căci se duce zilnic la baie și le miroase!

Eu eram fana balsamurilor se rufe de la Lenor dinainte, dar de-acum încolo cu siguranță voi folosi și detergentul. Recomand cu căldură!

#buzzlenor #perecheaperfecta #LenorDetergent

„Un spărgător de bănci înarmat fuge de la locul faptei și ajunge într-un apartament scos la vânzare, unde are loc o vizionare. Pentru că poliția e pe urmele sale, se baricadează înăuntru și îi ia ostatici pe cei șapte potențiali cumpărători, aparent normali și inofensivi, printre care doi „rechini” imobiliari, un cuplu de lesbiene, o multimilionară cu tendințe suicidare și un sabotor de vizionări deghizat în iepure. Dar lucrurile o iau razna atunci când ostaticii și spărgătorul încep să-și dezvăluie dramele personale și anxietățile. Când spărgătorul le dă drumul ostaticilor și oamenii legii năvălesc înăuntru, nici urmă de infractor, iar depozițiile halucinante ale martorilor nu fac decât să-i bulverseze și mai mult pe polițiști: Unde e infractorul și ce nu-i în regulă cu oamenii ăștia?”

Pentru fiecare carte există un cititor și pentru fiecare cititor există CARTEA cu care descoperă un autor. De vreo doi ani încoace, Backman e pe buzele și în sufletele multor oameni. În ceea ce mă privește, nu-i venise vremea. Ove, din nici nu mai știu ce motive, nu m-a atras. Apoi, a apărut Bunica, pe care am încercat să o cunosc doar din curiozitatea stârnită de valul de aprecieri la adresa autorului. Dar nu, nu m-a cucerit nici ea și acum știu sigur de ce – pentru că nu a fost timpul potrivit…nici pentru ea, pentru Backman. Căci știm deja că pentru toate există un moment potrivit, mai ales când vine vorba de cărți. Momentul potrivit poate face o carte să fie „cea mai bună carte”.

Așadar, momentul potrivit ca eu să fac cunoștință cu Backman a fost prin intermediul Oamenilor anxioși. A fost Musai nevoie să treacă trei ani de când a fost tradus la noi ca eu să îi/îmi acord șansa de a-l descoperi. Și nu pot să am decât cuvinte de laudă. Și o să încerc să nu regret că l-am amânat atâta timp și să reușesc anul ăsta să citesc toate romanele lui. Omul ăsta scrie demențial de bine și te atinge în toate punctele sensibile.

Povestea asta clar nu este una obișnuită. Uneori pare o poveste despre o vizionare de apartament, alteori una despre un jaf la o bancă. Uneori crezi că e o poveste despre o luare de ostatici, alteori povestea pare tot mai mult una despre un om cu cap de iepure (de pluș, evident!). Uneori chiar pare o poveste despre idioți sau…cu idioți. Uneori povestea devine din ce în ce mai bizară, alteori ai falsa impresie că te-ai prins cum stă treaba. Și ai dreptate de fiecare dată. Pentru că povestea asta e despre toate astea și despre mai mult. E o poveste despre Oameni. Despre decizii proaste și foarte proaste și a doua șansă. Despre străini și prieteni sau despre cum devin unii ba una, ba alta. Despre singurătate, anxietate și depresie. Despre însingurare. Despre bunătate și bunăvoință. Ah, și deși nu m-aș fi gândit nici măcar o secundă…este și o poveste de dragoste. Sau mai multe. Despre iubire. Și o poveste despre trecuturi și prezenturi. Despre cupluri și familii. Despre cât de al dracului de greu e să rămâi om într-o lume atât de ciudată, care stoarce totul din tine. Despre cât de copleșitor e să fii părinte și despre cât de aprigă e uneori lupta asta pentru a face față unei zile, și-apoi încă uneia. E o poveste despre toate astea la un loc și despre încă atâtea. E povestea aia pe care o termini cu o lacrimă (sau mai multe) în colțul ochilor pentru că este atât de minunat de frumoasă.

„Adevărul? Adevărul despre toate astea? Adevărul este că a fost o poveste depre multe lucruri, dar mai ales despre idioți. Facem și noi ce punem. Încercăm să fim maturi și să ne iubim unul pe altul și să înțelegem cum naiba se conectează cablurile USB. Căutăm ceva de care să ne ținem, ceva pentru care să ne luptăm și ceva la care să visăm. Facem tot ce putem să ne ajutăm copiii să învețe să înoate. Avem în comun aceste lucruri, deși majoritatea rămânem străini unul pentru celalalt. Nu știm ce ne facem unul altuia, cum ne influențăm viețile.
Astăzi am trecut, poate, grăbiți unul pe lângă celalalt și niciunul n-a observat. Fibrele hainelor noastre s-au încurcat și s-au descurcat preț de o clipă, apoi ne-am îndepărtat. Nu stiu cine ești.
Dar, când ajungi seara acasă, când ziua s-a încheiat și noaptea ne ia în stăpânire, trage adânc aer în piept! Căci am făcut față încă unei zile.
Iar mâine vine alta.”

Și știți de ce mai e cartea asta un picuț ciudată și diferită decât tot ce e contemporan? Pentru că uneori vei avea impresia că îl citești pe Caragiale. Pe cuvânt de onoare. De pe vremea când îl citeam pe Caragiale (pentru că era obligatoriu) nu am mai citit ceva cu personaje atât de pestrițe și cu un comic de situație și de limbaj atât de bine gândit și pus în „scenă”. De asta cred că e așa bun Backman în ceea ce face. Și poate că ar trebui să devină și el obligatoriu la un moment dat, nu în viitorul prea îndepărtat. Pentru că avem nevoie de astfel de scriitori, care să spună lucrurilor pe nume cu o ironie fină și cu un umor acid, care să atingă teme de actualitate și să creeze povești și personaje credibile, cu care oamenii simpli pot empatiza cu ușurință, cu care se pot identifica, din care pot învăța – să trăiască (pe bune), să iubească, să ierte.

Am scris toate astea „pe nerăsuflate”, fără să revin asupra textului și fără să mai fac corecții sau să mai adaug ceva. Asta mi se întâmplă foarte rar și doar la cărțile foarte bune. Oameni anxioși este exact genul ăsta de carte, da.

În încheiere nu vă spun că TREBUIE să o citiți. Vă spun doar că sper să găsiți cât mai repede „momentul potrivit” pentru ea. Asta dacă sunteți de-ai mei și nu știți încă ce poate Backman să-ți facă.

Romanul a apărut la editura ART, în colecția Musai și îl găsiți și pe Libris, desigur.

Rating Goodreads: 5/5
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„În ziua de azi, se așteaptă incredibil de multe de la noi. Tot timpul. Trebuie să ai o slujbă, o locuință, o familie, trebuie să-ți plătești impozitele, să porți chiloți curați și să ții minte parola de la afurisitul ăla de wi-fi. Unii dintre noi nu reușesc niciodată să controleze haosul din jur, așa că viața merge înainte fără voia noastră. Pământul gonește cu două milioane de kilometri pe oră prin spațiul cosmic, iar noi tremurăm cuprinși de panică, aruncați pe te miri unde, ca niște șosete rătăcite. Inimile ne sunt ca de săpun, ne alunecă din mâini în care ne destindem un pic, se avântă, se îndrăgostesc și sunt frânte la întâmplare. N-avem niciun control. Așa că învățăm să ne prefacem tot timpul – la serviciu, în căsnicie, în relația cu propriii copii și în orice altceva. Ne prefacem că suntem normali, că avem cultură generală, că înțelegem ce înseamnă „grad de îndatorare” și „rata inflației”. Că știm cum funcționează sexul. Adevărul este că despre sex știm la fel de multe ca despre cablurile USB – cu bazaconiile alea mici nimerim mereu doar de la a patra încercare în sus („Greșit. Greșit. Greșit. ACU’ a intrat!”). Ne prefacem că suntem părinți buni, deși, de fapt, tot ce facem este să le dăm copiilor mâncare și haine și să țipăm la ei dacă bagă în gură o gumă de mestecat găsită pe jos. Am avut cândva un acvariu cu pești, dar au murit toți și adevărul este că nu știm despre copii mai multe decât știm despre pești, iar responsabilitatea ne înfricoșează de moarte, din sculare până-n culcare. N-avem niciun plan, doar încercăm să facem față încă unei zile, fiindcă mâine vine alta.
Uneori ne doare, ne doare al naibii de tare, din niciun alt motiv decât acela că propria piele ni se pare străină. Uneori ne cuprinde panica, fiindcă avem facturi de plătit și trebuie să fim maturi, dar nu știm cum și e atât de groaznic și de înnebunitor de simplu să tot dai rateu străduindu-te să fii om mare.
Toți iubim pe cineva și toți am trecut prin nopți de disperare, în care n-am putut dormi și în care ne-am gândit unde să mai găsim resurse ca să putem continua să fim oameni. Iar asta ne împinge uneori să facem lucruri care, pe urmă, sunt de neconceput, dar care, în clipele acelea, par singura cale.”

„Suntem doar străini care trec unul pe lângă celălalt, iar anxietatea ta o atinge în treacăt pe a mea când fibrele hainelor noastre se încurcă și se descurcă preț de-o clipă în aglomerația de pe un trotuar. Și nu știm niciodată cu adevărat ce facem unii cu alții, unii pentru alții, unii împotriva altora.”

„Unii oameni vor să decidă singuri cât de fericiți să fie.” 

„Știi ce e cel mai rău când ești părinte? Că ești judecat tot timpul. Poți să faci un milion de lucruri cum se cuvine, dar e de-ajuns să greșești o dată ca să rămâi pentru totdeauna ” părintele care era ocupat cu mobilul când leagănul i-a lovit copilul în cap”. Nu-i scăpam din ochi zile în șir, dar se întâmplă să citim UN mesaj pe telefon și-atunci toate momentele noastre bune de grijă părintească nu mai valorează nimic. Nimeni n-ajunge la psiholog ca să vorbească despre momentele în care copilul nu a încasat un leagăn în cap. Părinții se definesc prin eșecurile lor.”

„Căci ăsta e rolul părinților – să fie umeri. Umeri pe care copiii să se urce când sunt mici, ca să vadă lumea, umeri pe care să stea când sunt mari, ca să poată atinge norii, umeri pe care să se sprijine când pașii le șovăie sau se clatină sub lovituri. Se bazează pe noi și asta e o responsabilitate uriașă, pentru că ei încă n-au înțeles că habar n-avem de nimic.”

„Nu ne dorim să-i vedem pe copiii noștri nici urmându-și propriile visuri, nici calcându-ne pe urme. Ci noi vrem să le calcăm pe urme, când ei ne urmează visurile.”

„Celor pe care îi iubim le dăm nume de alint, căci dragostea cere un cuvânt care să fie doar al nostru.”

„Adevărul este că, dacă oamenii ar fi la fel de fericiți pe cât par pe internet, n-ar mai petrece atât de al dracului de mult timp pe internet. Că niciun om care are o zi cu adevărat bună nu-și petrece jumătate din ea fotografiindu-se. Oricine își poate face propriul mit să rodească dacă are suficient îngrășământ, așa că, dacă e iarba mai verde în curtea vecinului, e din cauză că e plină de bălegar. Dar ce mai contează, când ne-am obișnuit să ne așteptăm ca fiecare zi să fie specială. Fiecare zi!”

„- N-am spus că banii aduc fericirea. Am spus că fericirea e precum banii – o valoare inventată care echivalează cu ceva ce nu poate fi cântărit sau măsurat. – Da…da, poate. Dar putem cântari și măsură prețul depresiei. Și știm că, atunci când suntem deprimați, de obicei ne e frică să fim fericiți. Pentru că și depresia poate fi un refugiu comod când ne gândim că, dacă nu suntem deprimați sau suparăți, atunci cine suntem?”

„Cel mai scump lucru pe care îl poți cumpăra, în cele mai aglomerate locuri din lume, e distanța.” 

„Toată lumea vrea să știe adevărul despre sine, dar, la rigoare, nimeni.”

„Cei care ne fac să râdem ne-ajung o viață întreagă.”

„Umorul e ultima linie de apărare a sufletului.”

„Asta-i forța literaturii, știți, să fie ca mici scrisori de dragoste între oameni care nu pot vorbi despre sentimentele proprii decât prin cuvintele altora.”

„Ce lucru de mirare, să cunoști pe cineva atât de bine prin cărțile pe care le- a citit!”

„Uneori doi străini au nevoie de un singur lucru în comun ca să simtă empatie unul pentru celălalt.”

„Puține lucruri sunt mai greu de scos decât verigheta.”

„Să nu știi de unde să începi e un punct bun de pornire.”

„Uneori nu avem nevoie de distanță, ci doar de bariere.”

„Din păcate, cred că oamenii primesc mai multă empatie la serviciu dacă arată pleoștiți și zic: „Sunt mahmur!” decât dacă zic: „Sufăr de anxietate.” Dar zilnic trecem pe lângă oameni care simt ce simți și tu, și eu, doar că mulți dintre ei nu stiu ce este. Bărbați și femei trec prin asta luni de zile. Simt că nu pot respira și se duc la doctor după doctor pentru că se tem că au ceva la plămâni. Doar pentru că e atât de greu să recunoști că altceva e…stricat. Că sufletul te doare, că te apasă greutăți ca de plumb, invizibile și simți o presiune indescriptibilă în piept. Dar plămânii sunt în regulă, Zara. N-o să murim, nici tu, nici eu.”

„Se spune ca personalitatea unui om este suma experientelor sale de viata. Dar nu e intru totul adevarat, caci, daca trecutul nostru ar fi tot ce ne defineste, nu ne-am putea suporta pe noi insine. Trebuie sa ne convingem ca suntem mai mult decat greselile noastre de ieri. Ca suntem si cele mai bune alegeri pe care le vom face, ca suntem si toate zilele noastre de maine incolo.”

„Adevarul? Nu exista adevar. Tot ce am inteles despre limitele universului este ca nu exista. Tot ce stim despre Dumnezeu este ca nu stim nimic. Si tot ce i-a cerut o mama, care era si preot, familiei sale e simplu: Sa facem tot ce putem. Sa plantam azi un mar, chiar daca stim ca maine e sfarsitul lumii. Sa-i salvam pe cei pe care ii putem salva.”

„Când Dylan se îmbolnăvește grav, iar doctorii le cer să decidă în privința supraviețuirii lui, părinții săi, Max și Pip, nu pot cădea de acord. Pip crede că supraviețuirea cu orice preț este de neacceptat. Max caută cu înfrigurare un tratament nou pentru boala fiului. Nereusind să găsească o soluție comună, Max și Pip ajung în cele din urmă la proces. Care va fi oare soarta lui Dylan? O captivantă explorare a iubirii, căsniciei și vieții de părinte, noul roman al lui Clare Mackintosh este povestea unei familii care trece prin chinuri inimaginabile, dar în cele din urmă reușește să găsească forța de a merge mai departe. Pentru că uneori sfârșitul nu e decât un nou început.”

În ultimele luni am citit puțin dar am ales inspirat. Aproape fiecare carte pe care am ținut-o în mâini a ajuns și în suflet, devenind o experiență în sine, o călătorie către alte timpuri sau către mine. Cartea După sfârșit a fost dușul meu rece de luna asta, călătoria mea dureroasă către mine însămi, către frământările și temerile mele. Am reușit să nu plâng la ea doar pentru că rezerva mea de lacrimi e secată în ultima vreme, dar e genul ăla de carte care îți stoarce lacrimi fără niciun efort.

Max și Pip sunt doi părinți obișnuiți. Ca mine, ca voi. Doi părinți care erau norocoși și fericiți, dar nu erau conștienți de asta până într-o zi în care viața i-a lovit brutal – ziua în care au aflat că Dylan, băiețelul lor de 2 ani și jumătate are o tumoră pe creier incompatibilă cu viața. Din acel moment loviturile au venit una după alta și au culminat cu necesitatea de a lua o decizie pe care niciun părinte nu ar trebui să fie vreodată obligat să o ia. O decizie imposibilă, inumană, nedreaptă. După operația pe creier tumora lui Dylan nu intră în remisie, ci începe din nou să crească, motiv pentru care speranța lui la o viață normală devine practic inexistentă. Așa că Max și Pip trebuie să facă o alegere – să îl lase să se ducă oferindu-i îngrijire paliativă până la momentul final, asta însemnând câteva săptămâni în plus sau să încerce terapia cu protoni, care le-ar mai oferi câțiva ani în plus, dar calitatea vieții copilului fiind sub semnul întrebării, deoarece nu ar putea să facă nimic de unul singur sau nu ar putea fi deloc conștient de lumea din jurul lui, deci practic acel Dylan pe care ar încerca să-l țină în viață oricum nu ar mai exista. Așadar, calitate sau cantitate? Câteva săptămâni și o moarte demnă sau câțiva ani în plus de suferință pentru fiecare în parte?

„În ultimele luni am învățat că pe un talger al balanței este speranța, iar pe celălalt, disperarea; că trecem prea repede dintr-o parte în alta. Am învățat să fim prudenți, să întrebăm mai degrabă decât să presupunem, să luăm fiecare zi, fiecare oră așa cum vine.”

Deși inițial amândoi iau aceeași decizie, Pip se răzgândește atunci când trebuie să i-o comunice doctoriței lui Dylan. Ea nu își dorește să mai prelungească agonia fiului ei deși ideea de a-l pierde o îngrozește. În schimb, Max vrea să fie împăcat cu el însuși că a încercat orice este omenește posibil chiar dacă la un moment dat finalul va fi același. Nu este încă pregătit să renunțe la luptă, dar cine ar fi?! Din acel moment crucial cei doi părinți devin inamici și ajung în instanță pentru a-și susține cauza. Dar ce înseamnă asta pentru o căsnicie? Cum mai pot doi oameni, care deși s-au iubit enorm, să-și revină după o asemenea ruptură? Cum se mai pot regăsi la jumătatea drumului?

Din această a doua jumătate a cărții autoarea a ales să exploreze în paralel ambele variante. Cum ar fi dacă judecătorul s-ar pronunța în favoarea mamei și cum ar fi dacă ar face-o în favoarea tatălui? Cât ar mai trăi Dylan? Cum ar fi viața lui? Ce s-ar întâmpla cu Max și Pip, cu căsnicia lor? Cum ar fi viața după Dylan?

Paralela asta mi-a amintit de un alt roman structurat așa (Poate într-o altă viață), și, la fel ca acolo, în ambele variante ar fi lucruri care ar merge în aceeași direcție și drumuri care duc către o destinație complet diferită. Și totuși la final nu te poți decide care ar fi cea mai bună alegere. Iar în viața reală nu putem să aflăm decât una dintre variante, pentru că unele alegeri sunt doar cu sens unic. După aceea nu putem decât să ne întrebăm din când în când „Cum ar fi fost dacă?” și dacă alegerea noastră a fost cea mai bună pe care am fi putut să o facem în condițiile date. Dar nu poți ști cu certitudine niciodată atunci când e vorba de așa ceva.

„Dar când ești la o răscruce, nu poți vedea fiecare destinație, vezi doar capătul drumurilor care duc într-acolo. Tot ce poți să faci este să-l alegi pe unul dintre ele și să mergi pe el, sperând că cineva va păși alături de tine.”

Povestea asta m-a durut până în adâncul ființei mele și știți de ce? Pentru că în ultima jumătate de an mai ales, dar am făcut-o de multe ori de 4 ani și jumătate încoace, am avut multe zile când m-am plâns de cât de greu este să fii parinte, în care mi-am dorit o oră sau o zi de pauză, în care am fost nerecunoscătoare pentru copiii mei sănătoși și nu m-am gândit decât că nu mai am libertate sau timp liber. Nu m-am gândit cu adevărat la toți acei părinți a căror viață este cumva suspendată între boală și moarte, care ar da orice din lumea asta să audă non stop țipetele copiiilor lor, care au de făcut alegeri imposibile sau trebuie să accepte realități dureroase pentru că nu există alternative. Am simțit cartea asta ca o palmă peste față și încă mă ustură și îmi promit să mă gândesc la ea, la Max și Pip, la Dylan, atunci când o să cred că să am de a face cu copii veseli și sănătoși e o corvoadă.

„N-o să mai vreau să lenevim acasă anul acesta. Niciodată n-o să mai vreau să stăm să lenevim. Mă gândesc la toate dățile în care m-am plâns că eram prea obosită, că nu mai apuc să mă duc la toaletă singură sau să beau o ceașcă de ceai cât încă e fierbinte. Mă gândesc la toate dățile când am bombănit Vreau doar cinci minute pentru mine, e chiar atât de mult ce cer? și mi se ridică în gât un gust amar. De ce n-am înțeles atunci ce aveam? Cât de norocoasă eram?”

Prima parte a cărții este o plimbare prin secția de terapie intensivă pediatrică, unde domnește liniștea, moartea, speranța. Descrierile și trăirile sunt atât de intense încât am avut sentimentul că subiectul nu a fost ales la întâmplare de autoare. Și nu m-am înșelat. Deși nu are nicio notă de final, după ce am terminat de citit am căutat pe Google despre ea și am aflat că povestea este inspirată de o experiență din viața autoarei, care în anul 2006 a născut gemeni, iar la 5 săptămâni de viață l-a pierdut pe unul dintre ei. Această carte este un omagiu adus fiului pierdut și o lecție de viață și de prețuire pentru noi, restul. Nu poți să citești cartea asta și să nu se miște ceva în tine.

Clare Mackintosh m-a cucerit cu stilul ei în romanul Te las să pleci și deși am tot amânat următoarele două romane care au apărut între timp, pe ăsta am simțit că nu am voie să-l ratez. Și deși m-a îndurerat, căci nu este o lectură relaxantă, a venit la momentul potrivit în viața mea. Îl recomand cu același gol în stomac pe care l-am avut și pe parcursul lecturii.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și îl găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads : 5/5
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Oricât de mult timp iți petreci cu cineva, oricât de bine crezi că-l cunoști, tot poate să rămână un străin pentru tine.”

„Uneori nu știi sigur dacă ai luat decizia corectă decât ulterior. Fie este clar imediat – ca și cum nici nu se putea altfel -, fie gândul zăbovește, țepos și diform, într-un colț al minții tale. Nu e bine – ai făcut o alegere greșită.”

„Se pare că poți ajunge să urăști ce face cineva și, cu toate astea, să o iubești pe acea persoană atât de mult, încât doare!”

„Când știi că viața cuiva este limitată, faci ca fiecare zi să conteze.”

„Plângem împreună același băiat, păstrat în inimi de o parte și de alta a oceanului. Singurii doi oameni de pe lume care știu cum se simte celălalt.”

„Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viață și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc. În aparență, e un bătrân obișnuit, chinuit de boală și de perspectiva morții, văitându-se că-i părăsit, bântuit deopotrivă de trecut și de încâlceala prezentului. Neobișnuit însă este răspunsul sau la toate aceste neajunsuri ale vârstei: sarcasmul cu care privește întreaga lume, arțagul neîmpăcat cu care-i tratează pe toți cei din jurul lui, și mai ales pe sine, refuzul oricărui compromis de dragul unei independențe scump plătite. Între atâtea atitudini în răspăr cu „norma“, se detașează totuși înăbușirea oricărei solidarități cu celălalt, cu suferința umană ca atare. Nu până la capăt însă: întâlnirea cu o tânără și misterioasă femeie abuzată de soț, Emma, reușește să spargă platoșa construită de erou cu atâta migală, dezvăluind nebănuitele resurse de umanitate ale personajului.”

„Sufletelor fragile care iubesc fără să se iubească.”

Tentația de a fi fericit este o carte ca o zi capricioasă de vară. Mă gândeam că o voi da gata în 2 zile la cele 240 de pagini ale ei, dar nu a fost deloc așa și am văzut că nu sunt singura care a pățit asta. Și e valabil pentru toate sentimentele pe care ți le trezește povestea lui Cesare și care pare că sunt universal valabile. Citești cartea asta și privești cu alți ochi și prin alte filtre tot ceea ce credeai cu îngâmfare că știi. Știți voi, cum sunt filtrele acelea pe care le folosim la fotografii? În unele se reglează contrastul, în altele luminozitatea, în unele culorile, în altele focusul. Așa sunt și cărțile precum Tentația de a fi fericit. Un filtru. Sau mai multe. Prin care vezi viața în toate nuanțele ei, din unghiuri pe care nu le descoperisei până la ele. Ba mai mult, sunt o oglindă – a ceea ce ai fost sau ai putea deveni, a ceea ce crezi că urăști sau nu-ți place pentru că nu poți iubi sau pur și simplu nu știi cum să o faci.

Nu o să fie o recenzie lungă, pentru că dacă mă apuc cu adevărat să vorbesc despre carte, există riscul ori de a spune prea multe, ori prea puține.
Cesare a fost un personaj incredibil, cu care nu am o crezut o clipă că mă pot conecta până la urmă. Dar am sfârșit prin a-l iubi, la fel ca toți ceilalți care l-au cunoscut. Știți de ce? Pentru că e uman, morocănos, ironic, lipsit de empatie uneori, brutal de sincer cu el însuși și cu ceilalți și cu toate astea…adorabil în esența lui. Un om ca noi toți, care și-a irosit viața în tinerețe făcând alegeri care l-au făcut nefericit, care l-au îngrădit și l-au înlănțuit, așa că abia la bătrânețe, la venerabila vârstă de 77 de ani, decide să soarbă cu nesaț ultimele picături rămase pe fundul cupei fericirii.

„Mă numesc Cesare Annuntziata, am șaptezeci și șapte de an și timp de șaptezeci și doi de ani și o sută unsprezece zile mi-am aruncat viața la gunoi. Apoi am înțeles că a venit vremea să folosesc considerația câștigată pentru a începe să mă bucur cu adevărat de viață.”

Povestea lui Cesare Annuntziata și a oamenilor din viața lui este o tragicomedie, scrisă pe un ton amuzant și ironic în egală măsură. O poveste despre viață, despre alegeri și regrete. O lecție despre oameni, despre momentul potrivit și despre prea târziu. O poveste despre cum depindem unii de alții, fiind legați prin nenumărate fire invizibile și cum, fie că ne place sau nu, ne punem viețile unii în mâinile altora și ne salvăm reciproc. Sau nu.

„Te legi cu lanțuri de ceva sau de cineva de câte ori nu alegi.”

Cartea asta merită citită. Obligatoriu măcar o dată. Și „salvată” în memorie și apoi dăruită altora.

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. O găsiți aici și aici.

Rating Goodreads : 5/5
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Cu bani însă nu se pot cumpăra grija și atenția față de cineva.”

„Îți petreci viața crezând că într-o bună zi se va întâmpla ceea ce speri, numai că ajungi să-ți dai seama că realitatea e mult mai puțin romantică decât crezi. E adevărat, uneori visele se prezintă la ușa ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviți. Altfel, poți fi sigur că vei petrece seara singur.”

„Doar la puține persoane reușim să vedem bucuria, disperarea, furia, suferința, satisfacția sau euforia zugrăvite pe chip, în ce-i privește pe toți ceilalți trebuie să ne mulțumim cu singura mască vizibilă pentru noi.”

„Sigur, lucrurile interesante ale unei persoane sunt toate în exterior, înăuntru găsești doar viscere, sânge și remușcări. Nimic prea atrăgător.”

„Încercați să scormoniți în viața altora, să cercetați printre dorințele niciodată realizate, părerile de rău, lipsurile, greșelile. Un lucru n-o să găsiți niciodată acolo: copiii.”

„Să încetăm să ne punem bariere mentale. Dacă-ți urmezi instinctul, nu greșești niciodată. Pasările migrează în fiecare an, fără să se întrebe de ce. Și noi ar trebui să facem la fel, să ne mișcăm încontinuu și să nu ne punem întrebări. Eu mi-am pus o mulțime de-a lungul anilor și am rămas nemișcat. Acum trebuie să recuperez, vreau să migrez în fiecare zi câte puțin.”

„Un copil care crește fară unul dintre părinți va fi poate un adult incomplet și nesigur pe el, dar cine creste în ură și violență, nu va ști niciodată să iubească. Și nu există rău mai mare pe care un părinte poate să-l facă.”

„Ceea ce suntem dispare odată cu corpul, însă ceea ce am fost se păstrează în cei dragi.”

„[…] eu sunt asemenea corzii unei chitară, în pace cu mine însumi până când cineva mă pișcă, din acel moment încep să vibrez la infinit. Vederea acelui loc m-a făcut să mă întorc înapoi în timp. Iar la vârsta mea e foarte periculos să mergi înapoi.”

„Cum poate avea un om două fețe? Cum pot să nu se contamineze una pe alta? Și de ce pentru alții răul e deseori imperceptibil? Poate pentru că se află la întuneric, dincolo de suprafață. Asemenea norilor care au capul iluminat de razele soarelui și trupul negru și încărcat de furie.”

„Crezi că ai văzut totul în optzeci de ani de viață, că ești pregătit pentru orice situație și că poți face față cu experiența ta, însă îți dai seama că nu știi nimic, că bolile, necazurile și traumele care te-au marcat n-au folosit la a te face mai puternic. Nu se învață niciodată cum trebuie înfruntată durerea, se trăiește și gata.”

„Nimănui nu-i este dat să aleagă locul în care va fi așezat bolul său de sticlă, dacă în liniștita bucătărie a unui bătrân pensionar sau pe o comodă, din coridorul unui apartament în care va avea loc o tragedie. Soarta, așa se zice, e cea care hotărăște. Și uneori poate stabili că lumea noastră trebuie să se sfarme în mii de bucăți și că nouă nu ne rămâne decât să agonizăm în speranța că vreun suflet milos trece pe acolo și ne culege de jos.
Problema e că, aproape întotdeauna, așteptarea e mai lungă decât agonia.”

„Din păcate viața m-a învățat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni. Ne salvăm singuri, dacă vrem.”

„Consider că lucrurile au funcționat cum trebuie până la crearea maimuței, după care ceva s-a împotmolit în mecanism și a apărut omul, o ființă prea inteligentă pentru sarcina care i-a fost rezervată. Inteligența e un bun prețios, și ca atare ar trebui să aibă un scop prestabilit. Nouă însă nu ne folosește la aproape nimic, în afară de a inventa obiecte tot mai ciudate care ne dau iluzia că suntem perfecți. Nu ne ajută să înțelegem de ce suntem pe pământ, nu ne face mai puțin vulnerabili decât alte creaturi. Nu dă răspunsuri, dimpotrivă, dă naștere altor întrebări. Iar prea multe întrebări fac să crească nefericirea. Nu știu dacă în natură există ființe vii, în afara de om, care să-și ia viața, dar și dacă ar fi așa, noi suntem singurii care o facem din cauza răului de viață. De ce? Pentru că cine ne-a plăsmuit a greșit amestecul de ingrediente, iată de ce.”

„Pentru a trăi o viață cu adevărat demna, ar trebui să iei hotărâri importante în fiecare dimineață. Din păcate pe mine mă zdrobește să fiu nevoit să aleg, n-am făcut-o niciodată. De aceea am rămas un neterminat.”

„Viața merge înainte, fară să-i pese de cei pe care-i lasă pe drum.”

„Știi, trebuie să îmbătrânești ca să ajungi să râzi de viață.”