„Ceylon, 1935. Louisa Reeve, fiica unui negustor de bijuterii britanic, și soțul ei, Elliot, un afacerist șarmant și aventuros, par să fie cuplul perfect. Doar că le lipsește ceea ce își doresc, de fapt, cel mai mult: un copil. Louisa e din ce în ce mai deprimată, Elliot devine tot mai absent, petrecând tot mai mult timp pe plantația de scorțișoară din apropiere. Apoi el moare în mod misterios, iar ea e singura preocupată de aflarea adevărului. Așa că merge la plantație și este fermecată peste puterea ei de înțelegere de dealurile nesfârșite și parfumate.Însă nimic nu e ceea ce pare, iar pe Louisa o așteaptă vești care-i vor schimba viața.” 

V-am mai spus că dezamăgirea produsă de o carte este direct proporțională cu așteptările pe care le ai de la ea sau de la autor?! Hm. Poate că am mai spus-o, dar mă văd nevoită să subliniez această idee din nou, dând exemplu romanul de față.

Nu știu dacă această carte a fost scrisă pentru că trebuia să fie la număr sau să se respecte un deadline, cert este că a fost ca un fel de spoială. Nu mă așteptam la un astfel de roman de la Dinnah Jefferies. Nu aș fi recunoscut-o din scriitura aceasta atât de slabă.

Singurul lucru bun și reușit în această poveste este locația. Descrierile Ceylonului, ale geografiei, ale climei, faunei și florei – peisajele superbe, descrierile oceanului și a vieții într-un astfel de loc…te teleportează acolo, te fac să te simți de-al locului sau să-ți dorești să ajungi acolo măcar o dată în viață. E un loc încărcat de magie și de liniște, care te îndeamnă la visare. Florile colorate, mirosul de apă sărată și de pește uscat, aerul proaspăt de după ploi sunt un deliciu. Închizi ochii și simți totul. Asta mi-a plăcut cel mai mult când am descoperit-o pe Dinnah Jefferies – că știe să redea atmosfera unui loc până în cele mai mărunte detalii.

 „Louisa rămase nemișcată un moment. În timp ce un stol de fluturi zbură deasupra ei, aroma copacilor și magia umbroasă a locului îi ridicară moralul. Aici, pe plantația de scorțișoară, exista sentimentul veșniciei, ba chiar al unei alte lumi, care, chiar dacă nu-i alină îngrijorările, o ajută să se simtă ciudat de liniștită.” 

În afară de asta, de atmosferă, totul este slab. Povestea, personajele. După ce soțul Louisei moare într-un accident suspect, încep să iasă la iveală tot felul de lucruri cu privire la ceea ce făcea și cine era cu adevărat omul alături de care aceasta credea că are o căsnicie fericită. Apare în ecuație o relație extraconjugală, un copil ilegitim, datorii neplătite, recuperatori, un tip misterios și atrăgător, care îi redă Lousei speranța unui nou început. Bla, bla, bla. Vă sună cunoscut scenariul? Mie da. E o telenovelă veritabilă. Unde mai plusez cu schimburile de replici, absolut groaznice. Asemenea dialog forțat și tras de păr nu am mai întâlnit de ceva vreme. Unele replici au fost efectiv ca nuca în perete. Altele, nu au avut nicio legătură cu contextul. Stângace, foarte foarte stângace și de umplutură. Nu am găsit niciun schimb de replici care să mă mulțumească de la început până la sfârșit. Și nu, nu sunt nici cârcotașă, nici răutăcioasă. În parte cred că este vorba și de traducere, dar eșecul cred că este al autoarei. A fost foarte neinspirată atât în ceea ce privește construcția personajelor, cât și interacțiunea dintre ele. Sunt multe lucruri contradictorii, reacții neașteptate ale personajelor. Se sare într-o fracțiune de secundă de la lucruri importante la banalități.

Nu mi-a plăcut niciun personaj, nu mi-a păsat de soarta lor, nu le-am simțit nici furia, nici frustrarea, nici bucuria. Iar pentru mine asta este de neiertat.

Surpriza care a mai îndulcit cât de cât dezamăgirea a fost reîntâlnirea cu Gwen și Laurence, personajele din Soția plantatorului de ceai. Asta a fost o idee inspirată, trebuie să recunosc.

Mi-a plăcut de asemenea și faptul că am aflat mai multe lucruri despre extracția și prelucrarea celebrei scorțișoare de Ceylon, pe care și eu o folosesc de altfel și care are o aromă deosebită.

 „Recoltarea este un proces laborios. Scorțișoara poate fi recoltată bianual, dar cel mai bine este ca descojirea să aibă loc în timpul sezonului ploios, atunci când seva circulă liber. Odată ce ramurile sunt tăiate, scoarța este răzuită și interiorul este tăiat, apoi curățat astfel încât să se facă fâșii. Părțile mai mari sunt rulate împreună, apoi învelite în fâșii mici, pentru a adăuga rezistență. Acestea sunt tăiate apoi în bucăți de aproximativ un metru lungime.” 

Văduva de safir a apărut la editura Nemira, în colecția Damen Tango și o găsiți aici.

Rating Goodreads: 2/5*

Iustina Dinulescu

Post-ul Văduva de safir, de Dinnah Jefferies apare prima dată în Momente in viata.

„Acțiunea romanului se desfășoară începând cu anul 1407. Eroul principal, Marcus, este un băiat de zece ani, fiul lui Marcus I de Saxa, principele unei mici feude dintr-o zonă de munte. După ce asistă la atacul unei bande de asasini, care îi ucide întreaga familie, copilul reușește să fugă din castel, scăpând de criminalii trimiși acolo de un nobil din vecinătate. Pentru a supraviețui, se dă drept un copil orfan și este silit să îndure toate lipsurile și umilințele vieții unui țăran șerb. Este însă ajutat de moașa sa și de Rafael, un personaj misterios care îl învață să lupte, deoarece tânărul dorește să-și recapete principatul. În paralel, între Marcus și Eloise, tovarășa sa de joacă din copilărie, se desfășoară o poveste de dragoste.” 

Am închis cartea, dar încă nu mă pot desprinde de ea. Nici fizic, nici emoțional. O țin lângă mine și o privesc și mă gândesc deja cu dor la aceste personaje incredibile, care mi-au intrat pe sub piele. Ce călătorie fascinantă am făcut, ce viață plină de suspans și de emoții am trăit în aceste 700 de pagini! Îmi găsesc cu greu cuvintele pentru a vă povesti totul fără a vă povesti de fapt totul…

E anul Domnului 1407, în Rauhnvahl, o mică vale în Alpii Orientali. La castelul din ținut domnește o liniște prevestitoare de rău, în timp ce micul principe Marcus II de Saxa se joacă de-a v-ați ascunselea cu doica lui. Se ascunde bine, într-un pasaj secret neștiut de nimeni, exact în momentul în care se dezlănțuie iadul. Întreaga lui familie este măcelărită împreună cu toată lumea prezentă în acel moment la curte chiar sub ochii lui îngroziți și neputincioși. Iar dacă el nu moare asfixiat atunci când asasinii incendiază locul, este datorită Eloisei, fata moașei din sat. În momentul în care Marcus pășește în casa lui Agnete o viață se termină și o alta începe. Marcus devine Mikael, iar principele moștenitor devine un țăran șerb. Începând din acel moment începe adevărata viață a celui care nu trebuia să rămână în viață.

Epoca aleasă de autor îmi era întru totul necunoscută. Din context am dedus că Rauhnvahl făcea parte din țara pe care noi o numim acum Germania, iar ca reper temporal suntem situați între sfârșitul Evului Mediu și începutul societății moderne. Lumea funcționa atunci după alte reguli. Societatea era împărțită în șerbi – țăranii fără drepturi, care lucrau pământul (un fel de sclavi) și stăpâni – cei care aveau putere absolută și care considerau țăranii și viețile acestora ca fiind proprietatea lor. Țăranii erau oameni umili, cu capul veșnic plecat, care trăiau cu frica de stăpân, veșnic înfometați și munciți până la epuizare. Nu aveau o viață a lor, nu își aparțineau. Din generație în generație se transmitea umilința și neputința. Stăpânii, deși nu erau cu toții caracterizați de cruzime sau nu conduceau neapărat sub imperiul fricii, în carte autorul a decis să creeze un stăpân care însumează unele cele mai urâte trăsături de caracter – cruzimea și lăcomia. Un stăpân care își ocupă scaunul prin trădare, care ucide fără milă, în moduri sadice, un om lipsit de sentimente și de scrupule, înconjurat de oameni asemeni lui.

Personajele acestei povești sunt multe și toate sunt complexe. O să încerc să vorbesc câte puțin despre fiecare în parte și despre toți deodată, pentru că m-au impresionat și m-a impresionat ușurința cu care le-a construit autorul încă din primele capitole sau imediat cum le-a introdus în poveste.

Copilul care a găsit soarele noaptea este Marcus/Mikael, dar el nu ar fi existat dacă nu i-ar fi întâlnit în drumul său pe toți acei oameni mai mult sau mai puțin minunați sau însemnați. Începând cu Eloisa, care i-a salvat viața, continuând cu Agnete, care l-a ajutat să supraviețuiasca într-o lume despre care nu știa absolut nimic, apoi cu Raphael, care l-a călit și l-a învațat să fie un șerb, cu Volod, care l-a învațat să lupte și cu o mulțime de alte personaje, care i-au insuflat acestui tânăr o parte din înțelepciunea dobândită în urma propriilor greșeli. Pe lângă ei au mai fost Eberwolf, Emoke, Gregor, Agomar și însuși Ojsternig cei care l-au călăuzit pe Mikael în călătoria către el însuși și către rostul său.

„În anii aceia suferise o transformare extraordinară. Fusese un prințișor răsfățat, apoi un copil neadaptat la viața de șerb, care încerca să supraviețuiască, pe urmă se făcuse flăcău și cunoscuse dragostea și plăcerile ei, după care, la urmă, devenise un rebel și un fugar. Avea doar șaisprezece ani și trăise deja trei vieți.”

Deși era încă un copil atunci când l-a privit în ochi pe cel care a ordonat stârpirea neamului său, Mikael a avut în el un curaj pe care adevărații șerbi nu îl aveau – acela de a nu pleca privirea în fața stăpânului său. În acele momente, copilul nu mai simțea nicio frică. Simțea ură, iar ura îi dădea curajul să-și privească dușmanul în ochi. Și culmea e că tocmai această sfidare îl fascinează pe Ojsternig, căci în mod obișnuit l-ar fi omorât pe cel care îndrăznea acest lucru. Nesupunerea lui Mikael îl intriga mai mult decât îl deranja. Așa că fără să știe, îi oferă dușmanului său șansa ca într-o zi să devină suficient de puternic încât să-l înfrunte.

Ojsternig a fost un personaj pe care eu însămi am ajuns să-l urăsc, alături de toți ceilalți oameni care îl urau de moarte. Sadismul lui m-a secătuit, cruzimea lui m-a înspăimântat. Nu am mai avut de multă vreme niște sentimente atât de puternice pentru un personaj.

Aș vrea să spun că am avut un personaj preferat, dar mi-au plăcut atât de mult mai multe, încât nu pot alege unul singur. Agnete, cu firea ei aspră și blândă deopotrivă mi-a încălzit sufletul și m-a făcut să zâmbesc de atatea ori. Raphael, cu vorbele lui pline de înțelepciune, care i-au fost călăuză lui Mikael pe tot parcursul romanului, m-a cucerit din prima clipă. Volod, deși uneori a fost un mojic, m-a emoționat pentru că dincolo de armura lui de bărbat dur și de nepătruns, se găsea un om bun, măcinat de regrete. Emoke, a fost de asemenea un personaj fără de care poate povestea tuturor nu ar mai fi fost la fel. În sfârșit, despre Mikael și Eloisa, despre povestea lor de prietenie și de iubire nu am decât necuvinte de spus. Căci e genul acela de poveste care îți topește inima în cel mai dulce mod. Au fost speciali, atât de speciali. Toți la un loc și fiecare în parte, iar eu nu îi voi uita niciodată.

Copilul care a găsit soarele noaptea este un bildungsroman. Un roman despre supraviețuire și despre căutarea identității, despre a găsi adevărul care îți dezvăluie calea, despre păstrarea demnității și despre lupta pentru libertate, despre iubire și renaștere, despre forța credinței într-un ideal. Un roman înduioșător, violent, puternic.

Mi-a rămas întipărită în minte o scenă. Mikael îi arată lui Lucio mâna desfăcută și îi spune: „Un singur deget e nimic.” Apoi strânge pumnul și spune: „Însă toate laolaltă sunt puternice.” Mi s-a părut un mesaj important, mai ales în contextul actual. Sunt multe lupte pe care trebuie să le ducem singuri, dar sunt și lupte pe care nu le putem câștiga decât luptând împreună împotriva a ceea ce ne face rău la nivel colectiv.

Mikael a luptat pentru o altfel de lume și a învins, dar nu a luptat singur, iar victoria nu a fost doar a lui. A crezut în ideea de libertate și a învățat să mânuiască armele cu care trebuia să lupte pentru ea. Șerbii au devenit oameni liberi și au primit un dar neprețuit – acela de a alege. Povestea lor te va face să fii recunoscător că tu trăiești acum într-o lume în care te naști cu acest drept și nu ești nevoit să trăiești în sânge pentru a-l obține.

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți aici. Nu vă îndemn să îl citiți, vă rog să o faceți.

Rating Goodreads: 10/5* (atât de mult mi-a plăcut!!)

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Ca să mai trăiești n-ai decât o singură cale: să nu mai fii cine ești!” – Agnete

„Din clipa asta ai două căi în fața ta. Poți blestema soarta rea, fiindcă ți-a luat părinții, regatul, bogăția, la urma urmelor, tot ce aveai…sau îi poți mulțumi sorții bune că ești viu. Și, după cum vei alege una sau alta dintre aceste două căi, ai sa devii un om sau un altul, total diferiți între ei, cu două vieți diferite.”-Raphael

„Pe dinăuntru sunt oamenii murdari sau curați. Coaja nu e fructul.”- Agnete

„Nu uita! Dacă vrei să păstrezi un secret, fă în așa fel încât lumea să nu aibă timp să-și pună întrebări. Dă-le tu răspunsul.”- Agnete

„În tine bate o inimă puternică. O pot vedea. Tu ai să hotărăști dacă o s-o hrănești ori o s-o lași să se usuce.”- Raphael

„Am să-l învăț că, între doi cocoși care luptă, cel cu inima potolită învinge întotdeauna.”- Raphael

„În tine sunt multe povești, spuse bătrânul. Mai multe decât îți poți închipui. Dar trebuie să tai firele spaimei, ți-am mai spus. Câinele căruia îi este frică va mușca fără motiv mâna celui care îi potolește foamea, deși nu este un câine rău. Iepurele care simte o frică mai mare decât cea pe care natura i-a menit-o speciei sale va cădea în fălcile lupului, chiar dacă este cel mai iute dintre toți. Vulturul căruia îi este teamă că nu-și va găsi prada nu va izbuti să o vadă nici dacă ea i s-ar strecura de una singură în cuib.”- Raphael

„Ceea ce-ți spun oamenii, inclusiv eu, este adevăr doar dacă se regăsește în tine.”- Raphael

„Și, în fond, poate că asta-i libertatea. Să ai pentru ce să trăiești.”- Volod

„Un războinic îi adună în el pe toți războinicii pe care i-a învins.”- Volod

„Știi ceva? Cel mai mare defect al tău e că râzi puțin. Oamenii ca tine cred că inima e cea care reglează inimile și sufletele. Dar oricare măcelar ți-ar arăta că inima e un organ ca toate celelalte și că poate fi cântărită pe talgerul unei balanțe. În schimb, nimeni vreodată nu va putea cântări un hohot de râs. Râsul te face ușor. Și te face să zbori.”- Berni

„- Ce trebuie să fac să nu mă pierd?
-Caută adevărul… Ascultă adevărul… învață adevărul… iubește adevărul… spune adevărul… ține-te de adevăr… apără adevărul până la moarte… fiindcă adevărul te va face liber…”- Jan Hus

„N-are importantă de câte ori cade un om, băiete, nu uita, spuse căpitanul, vorbind agale, ca unul care cunoștea viața și grozăviile ei. Ce contează într-adevăr e să se ridice. O singură dată mai mult față de toate acele dăți când a căzut.”- Salvemini

Post-ul Copilul care a găsit soarele noaptea, de Luca Di Fulvio apare prima dată în Momente in viata.

„Simona Catrina (22 octombrie 1967 – 23 martie 2017), scriitoare și jurnalistă de inegalabil talent, a trăit, în cei 49 de ani ai săi, cât în 49 de vieți. Cartea dedicată ei, Simona, este o prelungire în literatură a poveștii de dragoste a autoarelor Dara Codescu și Alice Năstase Buciuta pentru cea care le-a fost fiică, prietenă, călăuză și martoră.

O mărturisire la patru mâini și trei suflete, o îmbinare de confesiuni și dezvăluiri din care nu lipsesc nici plânsul, dar nici râsul, atât de definitoriu pentru felul Simonei de a vedea lumea, o urzeală de doruri și amintiri în care sunt prinse, ca niște giuvaeruri, texte inedite, splendide, spumoase, valoroase, scrise de Simona Catrina.”

 “Iubirea mi-a asigurat întotdeauna imunitate la mocirlă. Câtă vreme m-am simțit iubită, am suportat frumos toate ploile, lătrăturile și pungășiile din țara mea. Dar atunci când pământul meu nu mi-a mai recunoscut pasul și când bărbatul meu nu mi-a mai recunoscut plânsul, am plecat.” – Simona Catrina

Am terminat de citit, dar încă nu pot să-mi adun gândurile. Știam că o să mă răvășească această carte, pentru că vorbește despre un om care nu mai este printre noi, un om despre care se povestește cu infinit dor și nesfârșită dragoste. Și cine ne face pe toți nemuritori dacă nu oamenii care ne iubesc cel mai mult în lumea asta? În cazul Simonei este vorba despre mama ei și despre cea mai bună prietenă.

Despre Simona Catrina am aflat prin intermediul lui Alice Năstase. În cărțile sale o evocă de nenumărate ori pe prietena ei cea mai bună, Simona. Pe vremea când Simona era cunoscută în lumea jurnalismului pentru umorul și autoironia ei fină, eu aveam alte preocupări. Așa că am descoperit acum, prin intermediul acestei cărți, nu doar jurnalistul Simona, ci și omul Simona, femeia Simona, fiica Simona, prietena Simona. A suferit mult. A iubit prea mult. S-a subestimat de nenumărate ori. S-a minimizat și s-a mutilat sufletește pentru a fi iubită de bărbați superficiali, care nu meritau nici pe departe iubirea ei. Toate am fost uneori Simone. Doar că ea s-a stins mult prea devreme, cu mult înainte de a-și fi găsit acea iubire după care a tânjit toată viața. A murit primăvara, în anotimpul pe care îl ura și îl iubea deopotrivă. Ce ironie a vieții e și moartea asta…

 „Ciudat e faptul că a început să-mi placă să fiu tâmpită. Zilele când nu pricep ce se petrece sunt cele mai fericite din viața mea. Ignoranța suavă e un drog. Când aflu un adevăr otrăvit, mor înainte de a-l digera. La autopsie, mi se găsesc în stomac bucăți întregi de speranțe toxice. Constat că viața e ticsită de erori, de neînțelegeri, de bătăi de câmpi și bătăi de cap, minciuni superbe și adevăruri oribile. Mintea mea arată ca o pizza, are din toate câte ceva. Are crustă de zâmbet și umplutură de lacrimi. Și tot ce-am cerut, vreodată, a fost să iubesc și să fiu iubită. Dar, mai ales, să înțeleg și să fiu înțeleasă.” – Simona Catrina, martie 2016

Mă uitam mai devreme pe profilul de Facebook al Simonei cu un gol în stomac. Eu, cineva care nu a cunoscut-o în niciun fel înainte, dar care acum are impresia că știe prea multe despre ea. Și dând de scroll în jos am ajuns la postările de dinainte ca ea să devină o amintire. E ciudat. Sinistru. Ca și cum cineva se joacă cu un întrerupător și la un moment dat se produce un scurt circuit, apoi lumina nu se mai aprinde. Azi suntem, ne credem invincibili, eterni, apoi tragedia se întâmplă. Se stinge lumina și noi odată cu ea. Rămânem o amintire. Pe Facebook și în inimile celor pentru care am însemnat ceva. Și timpul se scurge în continuare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Prietenia Simonei cu Alice e dincolo de orice pot cuprinde eu cu cuvintele. Așa cum spunea și Dara, mama Simonei, e ceva nepământean în legătura lor. Nu am fost niciodată binecuvântată cu o astfel de prietenie ca a lor și chiar cred cu tărie că în viață nu le putem avea pe toate. Simona nu a avut noroc în dragoste, dar a avut o prietenă grozavă, care a iubit-o cât pentru toți bărbații care i-au frânt inima. Sunt sigură că dacă ar trăi, Simona ar ști că adevăratul ei suflet-pereche a fost întotdeauna Alice.

Cartea Simonei, pentru că este scrisă astfel încât să fie percepută astfel, se citește cu sufletul sugrumat de emoție. Pentru că e atâta dor și atâta iubire între paginile ei, încât nu o poți citi decât trăind-o din scoarță în scoarță.

Celebrând amintirea Simonei, viața ei, Alice și Dara își exorcizează proprii demoni, își varsă dorul și durerea, punându-și pe tavă propriile vieți. Scrise ca o confesiune brutal de sinceră, gândurile celor trei femei vor deveni și gândurile tale și greșelile tale și neîmplinirile tale și bucuriile tale. Este atât de personală și de intimă această carte! Atât de plină de dor…

Îi mulțumesc lui Alice Năstase si Darei Codescu pentru că mi-au dăruit această parte din sufletele lor. Am pus-o la buzunarul de la piept, alături de Noi suntem zeițe.

Cartea poate fi comandată printr-un e-mail trimis la distributie@revistatango.ro.

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Și tu, și eu ne-am schimbat. Suntem alte două femei, diferite de cele care eram. Plecarea ei ne-a schimbat gândurile și viețile. Trăim un anotimp despre care, înainte, nu știam nimic. Despre iubirea fără sfârșit, despre neuitarea cu care îți împarți clipele, despre frumusețea gândului suspendat în tăceri asumate…” – Dara

„Ne dorim toată viața iubirea aceea magică, nepământeană…Ți-e dat s-o întâlnești sau nu. Dacă tu crezi că ai întâlnit-o și vrei s-o păstrezi doar câțiva ani, ea își va pierde strălucirea și se va transforma, în cel mai bun caz, într-o prietenie onorabilă. Dacă iubirea rămâne neîmplinită, gândul la ea te va urmări toată viața. Pentru că nu ai de unde să știi cum ar fi continuat. Și ți-o imaginezi perfectă. Este șansa iubirilor neîmplinite să dăinuie pentru totdeauna. Sunt singurele pe care nu le uiți. Pentru că nu le-ai trăit decât în gând…” – Dara

„Când iubirile cad în anecdotic, e semn că s-a așternut timpul peste ele! Așa cum se adună praful în casele nelocuite. Trăim povești tensionate și putem jura că ne vor chinui toată viața cu intensitatea momentului în care s-au petrecut. Cu toate astea, atunci când le evocăm într-un târziu, descoperim și latura lor amuzantă…” – Dara

„De ce ne-om fi complicând noi existența, când cel mai confortabil lucru e să fim firești?… Așa am scris, într-adevăr, dar parcă n-am scris eu asta, ci vârsta mea de acum. Când îmbătrânești, înțelegi în sfârșit că efortul de a nu supăra pe nimeni și, implicit, de a fi pe placul celorlalți este absolut inutil. Și răbdarea se uzează. Vine o zi când poți spune cu seninătate: n-aveți decât să vă supărați, chiar nu-mi pasă!”  – Dara

„Numai că, vezi tu, e nevoie să găsim noi în noi miezul ăla de lumină ca să fim fericite, nu e de ajuns că-l văd și-l recunosc alții. Și ne întoarcem, din nou, la fericire, himera noastră de fiecare zi, de fiecare viață…” – Alice

„Greșim. Greșesc părinții, greșesc copiii, toți greșim. Dacă fiecare dintre noi ar avea puterea să recunoască, atunci când acest lucru se întâmplă, cred că altele ar fi relațiile între generații. Acel „iartă-mă”, rostit la timp, nu numai că ar anula dramatismul unui conflict, dar ar vindeca toate rănile lumii.” – Dara

„O mare bucurie nu te poate ferici pentru toată viața, dar o tristețe rea poate trăi în tine veșnic.”

„M-aș juca și azi cu trenulețe și păpuși, dar mi-e că mă internează ăștia în cămașa de forță. Adulții care-și umplu casa de jucării se numesc psihopați, cum am văzut noi în filme.. Deci, ca să-mi păstrez jobul, prietenii și căsnicia, îmi permit să mă mai joc doar cu sufletul meu.” -Simona Catrina, iunie 2015

„Dara, așa este, ne reîntâlnim în amintiri. În amintirile dintâi și-n clipele în care, cumva, ne-am luat la revedere unii de la alții. Dragostea nu moare niciodată, iar cei ce s-au iubit se vor căuta printre constelații și se vor regăsi.” – Alice

Post-ul Simona, de Alice Năstase Buciuta și Dara Codescu apare prima dată în Momente in viata.

„Zvonurile despre Fata Mlaștinii au circulat mulți ani în Barkley Cove, un orășel liniștit de pe coasta Carolinei de Nord. Așa că, în 1969, când chipeșul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaștinii. Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care și-o închipuie lumea. Sensibilă și inteligentă, a supraviețuit singură în ținuturile luxuriante de pe malul oceanului, imprietenindu-se cu pescărușii, descoperind bogăția nesfârșită a pădurilor brăzdate de canale și învățând lecții de viață accesibile doar celor care trăiesc în natură. Într-o bună zi, Kya simte infiripandu-se în sufletul ei dorința de a fi iubită, iar când doi tineri din oraș sunt atrași de frumusețea ei neobișnuită, viața i se schimba complet, căpătând un alt sens. Dar, nu după mult timp, ceva cu totul neprevăzut îi sfărâmă noua existență.

Acolo unde cântă racii îmbină cu un talent extraordinar povestea tulburătoare a maturizării unei fete părăsite de familie, un superb omagiu adus naturii, o emoționantă poveste de iubire și misterul unei crime.”

„Un roman de o frumusețe tulburătoare.” – The New York Times Book Review

Dacă nu s-ar fi spus deja, aș fi spus-o eu, cu aceleași cuvinte.
Acolo unde cântă racii este un roman înduioșător, emoționant, care te smulge din lumea ta și te conectează direct cu natura. Este un roman despre izolare, singurătate și solitudine. Este un roman despre voința de a supraviețui și de a învăța, despre respectul și iubirea față de natură. Este un roman despre natura umană.

Kya este un personaj pe care l-am îndrăgit din prima clipă. Este un personaj uimitor datorită forței pe care o emană. Părăsită pe rând de toți membrii familiei sale, Kya se trezește la doar 7 ani singură cuc, într-o „casă” dărăpănată de pe mlaștină. Și învață să se descurce așa, de una singură. Pare incredibil, dar pentru Kya, deși a fost extrem de greu, nu s-a dovedit imposibil. Trăise în natură de când se născuse. Pescărușii i-au devenit cei mai buni prieteni, își umplea timpul studiind comportamentul insectelor, al păsărilor sau colectionand pene, ierburi sau scoici, astfel încât mlaștina îi devine ca o mamă.

„Și-apoi, în cele din urmă, într-un moment nedeslușit, durerea din inima fu absorbită precum apa în nisip. Tot acolo era, dar în adânc. Kya își lasă palma pe pământul ud, care scotea aburi ca de răsuflare, iar mlaștina îi deveni mamă.”

În singurătatea ei pătrund totuși două persoane, care îi schimbă viața – Săltărețu, un om bun, care o ajută pe micuță cum și cu ce poate și Tate, un băiat cu câțiva ani mai mare decât ea, care o învață să citească și să scrie și care îi devine cu timpul prima iubire.

Povestea de dragoste a lui Kya și Tate mi s-a părut una dintre cele mai frumoase și mai pure iubiri. Tate i-a dăruit Kyei cea mai importantă unealtă a supraviețuirii – cuvântul. Dragostea lor copilărească, inocentă mi-a umplut inima de un sentiment pe care nu știu cum să-l redau în cuvinte. E ceva atât de rar, încât ai tendința să crezi că de fapt nu există. Dragostea lor e atât de simplă, de firească.

„Kya simți că se dezumflă ca o pânză rămasă fară vânt. Tate era mai mult decât întâia ei iubire: îi împărtășea devotamentul pentru mlaștină, o învățase să citească și era singura legătură, chiar dacă atât de slabă, cu familia-i dispărută. Era o pagină de timp, o poză într-un album vechi, singura pe care o avea.”

După ce a rămas singură, Kya s-a ferit de oameni. A mers o singură zi la școală, unde toată lumea a râs de ea. Dacă mergea în oraș, oamenii o ocoleau, dând naștere la tot felul de zvonuri și legende despre ea. Ajunsese să fie cunoscută ca Fata Mlaștinii, iar apelativul era folosit în sens peiorativ. Oamenii o răneau fie cu indiferența fie cu răutatea lor, așa că s-a izolat. A învățat să trăiască în singurătate și, deși uneori ajungea să o copleșească, tot o prefera în locul oamenilor.

Acțiunea romanului de desfășoară începând cu anul 1952, vreme în care oamenii încă erau plini de prejudecăți. Ironia e că nici în prezent nu am scăpat de ele. Ce e diferit e privit cu suspiciune și marginalizat. Nu de puține ori simt o dorință puternică de a mă îndepărta de așa zisa civilizație. Citind romanul ăsta m-am tot întrebat cum ar fi să trăiești precum Kya. Având mai nimic material, dar trăind în liniște. Acea liniște care nu se cumpără cu bani. Cum ar fi să trăiești înconjurat de apă, de păsări și de verdeață, cât de plin ți-ar fi sufletul de atâta natură neîmblânzită? Da, am citit și am visat cu ochii deschiși la o astfel de viață. E absurd ce spun? Poate, dar uneori mă apasă atât de tare urâțenia lumii, încât tânjesc după solitudinea și izolarea pe care le-am găsit în această carte.

O viață de om cuprinsă în aproape 400 de pagini. Nu știu de unde s-a inspirat autoarea, pentru că nu a făcut nicio astfel de precizare la final, deci curiozitatea mea a rămas neimpacata, dar mi-o imaginez pe Kya ca fiind o personaj real. Poate nu întreaga ei poveste, poate doar o parte. Partea prin care ne oferă tuturor o lecție despre acceptare, integrare și izolare.

Delia Owens explorează felul în care izolarea afectează comportamentul uman, precum și efectul profund pe care îl poate avea respingerea asupra noastră. – Vanity Fair

Dacă vă este teamă că e genul de carte prea lăudată, care se dovedește a fi sub așteptări, vă asigur că în acest caz își merită fiecare cuvânt de laudă. Nu mai stați prea mult pe gânduri și nu o amânați. Își merită cu desăvârșire locul în biblioteci și în inimi.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Pandora M și îl găsiți la Libris.

Rating Goodreads: 5+/5*

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Poate că era un meleag aspru, însă mustea de viață. Viață de toate soiurile – crabi de nisip agitându-și frenetic picioarele, raci ce navigau prin mal, pesti, creveți, stridii, căprioare grase și gâște durdulii care umpleau uscatul și apa. Dacă nu-ți era peste mână să scormonești primprejur după mâncare, nu flămânzeai în veci.”

„Când e prins la înghesuială, deznădăjduit ori izolat, omul revine la acele instincte care țintesc direct la supraviețuire. Atuuri mereu existente, fiind trecute mai adesea de la o generație la alta decât genele mai blânde. Fară nimic moral, matematică și-atât.”

„Viața o făcuse expertă în înghesuirea simțămintelor în spații de depozitare limitate.”

„Să nu-mi spui mie, te rog, de izolare. Nu-i nevoie să-mi spună nimeni cum te schimbă. Eu am trăit-o. Eu sunt izolarea.”

„Unele lucruri, cred, nu pot fi explicate, doar iertate sau nu.”

Post-ul Acolo unde cântă racii, de Delia Owens apare prima dată în Momente in viata.

 „Un roman emoționant despre iubire, maternitate, pierdere și noi începuturi, „Dincolo de stele” ne amintește că acolo unde există viață, există speranță, și unde există iubire, există iertare. O poveste plină de forță care demonstrează, o dată în plus, de ce Kristin Hannah este una dintre cele mai iubite scriitoare contemporane.

Tully Hart a avut întotdeauna visuri mărețe, fiind, în același timp, bântuită de amintirile unui trecut dureros. Crede că poate depăși orice, până când cea mai bună prietenă a sa, Kate Ryan, moare. Tully încearcă să îndeplinească promisiunea pe care i-a făcut-o lui Kate când aceasta era pe patul de moarte-să le fie alături copiilor lui Kate-, dar nu știe nimic despre familie, despre maternitate sau despre cum să ai grijă de alții.

Marah Ryan are șaisprezece ani și este distrusă de durere la moartea mamei sale. Tatăl ei, Johnny, se străduiește să țină familia unită, dar pentru Marah, nimic și nimeni nu pare să conteze… până când se îndrăgostește de un tânăr care o face să zâmbească din nou și o poartă în lumea lui plină de pericole.

Dorothy Hart se află în miezul trecutului tragic al lui Tully. A părăsit-o în mod repetat pe fiica ei pe când era copilă, dar acum se întoarce, într-un moment în care Tully se simte complet singură. În cele din urmă, Dorothy trebuie să se confrunte cu un adevăr dureros: numai prin dezvăluirea secretelor trecutului său poate speră să devină mama de care fiica ei are nevoie.”

„Nedespărțitele Tully și Kate. Cele mai bune prietene de-a pururi.”
Dacă în Aleea cu licurici am parcurs 30 de ani de prietenie, care s-au sfârșit într-o mare de lacrimi din cauza morții lui Kate, continuarea poveștii – Dincolo de stele – ne trece prin 4 ani de luptă cu durerea acestei pierderi. După 4 ani de la moartea lui Kate, niciunul dintre oamenii care au iubit-o nespus nu a știut cum să gestioneze absența ei.

Tully e precum o barcă în derivă. Nu reușește să se mai regăsească pe sine însăși după moartea prietenei sale. Tully fără Kate nu e Tully pe care o știm. Din dorința de a se apropia mai mult de cei pe care îi consideră singura ei familie face anumite lucruri care sunt interpretate exact invers, iar strădaniile ei adâncesc și mai mult prăpastia dintre ea și membrii familiei lui Kate. Singurătatea devine din ce în ce mai copleșitoare, iar Tully își găsește refugiul în somnifere și calmante. Hăul din viața ei o înghite cu totul și o împinge către acea limită de la care nu mai există cale de întoarcere. Suferința lui Tully a fost aproape palpabilă.

„Uneori o persoană te poate susține în viață, te poate sprijini să nu cazi, iar în lipsa acelui sprijin, te poți prăbuși în gol, indiferent cât de puternic ai fost cândva, indiferent cât de mult te străduiești să fii de neclintit.”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

„Asta îți e prietena cea mai bună: o oglindă.”

Marah, fiica lui Kate e la rândul ei copleșită de vina tuturor cuvintelor urâte pe care i le-a spus mamei sale înainte ca aceasta să se îmbolnăvească și a celor pe care nu a mai apucat să i le spună. Deși nu-și dădea seama atunci când o avea, mama era centrul universului său. După ce o pierde, Marah este complet debusolată și deși Tully încearcă să o ajute, tânăra refuză cu încăpățânare să se lase ajutată. Se îndrăgostește de Paxton, un băiat pe care îl întâlnește la psiholog și care o atrage într-o lume periculoasă și alunecoasă. Machiată strident, vopsită la par cu roz aprins și dependentă de droguri, Marah strigă mut după ajutor, dar nu-l acceptă exact de la oamenii care o iubesc cu adevărat. Repercusiunile nu întârzie să apară. Ea face greșeală după greșeală, ia decizii din ce în ce mai proaste și se afundă tot mai mult în mocirlă.

„Există durere de care nu poți fugi, Marah. Probabil că acum știi asta. Unele dureri trebuie privite fățiș.”

În acest roman fiecare personaj își are de înfruntat demonii, de acceptat consecințele propriilor decizii, de reparat ce au stricat, de acceptat și de iertat greșeli. Fiecare are propria contribuție la tragedia generală și fiecare greșeală pavează drumul către aceasta. O surpriză a acestui roman a fost povestea lui Cloud, mama denaturată a lui Tully. Spre final, Dorothy își dezvăluie povestea vieții, care nu a fost deloc una frumoasă. Trecutul ei plin de tenebre a împiedicat-o să aibă o relație cu propria fiică, deși a iubit-o dintotdeauna. În Aleea cu licurici deși este un personaj care apare foarte rar, este acel personaj de la care pleacă totul. Tully e rezultatul respingerii mamei sale, a faptului că toată viața s-a simțit abandonată, neimportantă, neiubită. Mi-a fost imposibil să mă gândesc de ce s-ar purta o mamă astfel. Autoarea a decis să ne ofere răspuns la aceste întrebări cu care sunt sigură că am rămas cu toții la finalul Aleii cu licurici. Și după acestea parcă o putem privi altfel pe Cloud/Dorothy. Pentru că e ușor să judeci pe cineva având doar un punct de vedere. Atunci când poți privi lucrurile și din cealaltă perspectivă nu o mai faci cu atâta ușurință. Oamenii depășesc traumele în mod diferit, iar pentru unii viața chiar nu e ușoară deloc.

„Uneori, iei pur și simplu deciziile greșite și trebuie să trăiești cu ele. Poți doar să schimbi viitorul.”

Dincolo de stele este un roman din care răzbate durerea, drama, neputința. Uneori aproape că nu mai poți suporta atâta tristețe. Oamenii își revin greu după pierderile însemnate. În această poveste personajele au pierdut în același timp o prietenă, o soție, o mamă, o fiică. Și odată cu ea s-au pierdut pe ei înșiși. Aceasta este povestea regăsirii lor. A celor care trebuie să fie fără acea bucățică care îi făcea să se simtă întregi.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon și îl găsiți pe Libris.

Rating Goodreads: 4.5/5*

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Suferința e meschină, vine și pleacă mereu ca un oaspete nepoftit, pe care nu-l poți izgoni.”

„Nu ajută la nimic să ignori suferința sufletească. Ba dimpotrivă. Analiza era singura consolare. În loc sa te prefaci că nu ești conștient de o durere sufletească, e de preferat să pătrunzi în străfundurile ei, să te îneci în ea. Există pace în pierdere, frumusețe în moarte, libertate în regret.”

„Nathan McCann duce o viață confortabilă, dar nu tocmai interesantă alături de soția lui, Flora, și de cel mai bun prieten al lui, retrieverul Sadie. Într-o dimineață rece de octombrie, Nathan merge cu Sadie în pădure și descoperă un bebeluș abandonat într-o grămadă de frunze. Întâmplarea aceasta îi schimbă pentru totdeauna viața lui Nathan. El își dorește să păstreze copilul, însă autoritățile descoperă că bunica bebelușului trăiește și îi încredințează ei custodia. Nathan se desparte cu greu de copil, rugând-o pe bunica să-i promită că, la momentul potrivit, îi va spune băiatului cine l-a găsit în pădure. Trec mulți ani fără niciun semn din partea copilului, iar Nathan s-a împăcat deja cu gândul că nu-l va revedea niciodată. Dar, într-o bună zi, la ușa casei lui apare un adolescent furios cu o valiză în mână. Și nu e nici pe departe băiatul pe care și l-a închipuit în toți acești ani de așteptare.”

Iată-mă din nou numărându-mi lacrimile la finalul unei cărți! Neașteptat, pentru că nu a fost genul de carte pe care să nu o pot lăsa din mână. Am citit câte puțin în fiecare seară, vreme de câteva zile la rând. Uneori chiar mi s-a părut oarecum plictisitoare, pentru că este foarte statică din punct de vedere al acțiunii, dar povestea asta îți atinge negreșit coarda sensibilă. Iar pentru asta nu e nevoie absolut deloc de suspans.

Într-o dimineață friguroasă de octombrie, Nathan McCann pleacă la vânătoare în pădure, unde găsește un bebeluș nou născut. După ce îl preda autorităților continuă să se intereseze de soarta lui, ba chiar își dorește să îl păstreze, considerandu-l un semn, un dar. Copilul este însă recunoscut de către bunica maternă, iar Nathan este obligat să renunțe la idee. Asta nu îl împiedică însă să-i ducă copilului cadouri în fiecare an, cu două ocazii: de ziua lui și de Crăciun. Vreme de 15 ani, drumurile celor doi nu se întâlnesc. Până în ziua în care bunica, depășită de comportamentul rebel al adolescentului Nat, îl lasă în grija celui care l-a găsit cu atâta timp în urmă.

Niciunul dintre cei doi nu este însă pregătit pentru celălalt. Nathan nu avusese niciodată copii și între timp rămăsese și văduv. Nat, era furios și nu știa cum să-și canalizeze furia. Un adolescent cu probleme, care voia să se simtă acceptat, dar care ridicase un zid în jurul său. Un bărbat care simțea că menirea lui în viață este să aibă grijă de acest copil și să nu renunțe la el orice ar fi, lucru pe care i-l și promite și promisiune pe care o și respectă.

Relația care se dezvoltă din acel moment până la final este una cu totul și cu totul specială. Trec ani buni până când Nat își dă cu adevărat seama ce a reprezentat bătrânul pentru el, șansa/șansele pe care acesta i le-a oferit și calea pe care i-a deschis-o în viață. Adevărul este că nu întâlnim prea des astfel de oameni în viață – care să ne salveze în nenumărate moduri și în repetate rânduri. De fapt, unii dintre noi poate că nu au niciodată o astfel de șansă. Nat o primește, dar e prea tânăr și prea furios ca să-și deschidă larg brațele pentru a o primi.

Când te-am găsit este o carte despre a doua șansă. Despre a o oferi și despre a o primi. Unii oameni o merită, alții nu. Unor oameni le schimbă viața, alții nu fac decât să repete aceleași greșeli. De fapt, în cazul de față, nu a doua și nici a treia șansă nu l-au trezit pe Nat. Timpul, viața au fost cele care l-au scuturat bine ca să-și dea seama de ele.

Finalul cărții este dulce-amărui, așa cum îmi place mie să spun. Te pune serios pe gânduri. Pe mine una m-a pus, căci sunt omul care nu prea mai crede în a doua șansă. Și totuși Nathan McCann ne demonstrează că bunătatea pe care o dăruiești nu își atinge întotdeauna ținta din prima. Uneori nici din a doua încercare. Alteori nici din a treia. Și totuși asta nu trebuie să ne împiedice să tratăm oamenii cu bunătate și cu iubire. Pentru că într-un târziu vor reacționa la ele și poate că le vor aplica la rândul lor. La final aceasta este moștenirea pe care o lăsăm.

Se spune că un om nu uită niciodată cum l-ai făcut să se simtă. Nimic mai adevărat. Iar această carte subliniază perfect această idee.

Iubiți oamenii și împrăștiați bunătate. Nu se știe niciodată a cui viață o veți salva!

Romanul a apărut la editura TREI, în colecția Fiction Connection și o găsiți aici sau aici.

Rating Goodreads: 5/5*

Iustina Dinulescu

„Reine este o femeie de succes care, împreună cu cel mai bun prieten al său, Paul, are o agenție de comunicare. E foarte pasionată de munca ei și duce o viață fericită alături de Noe, băiatul său de șaptesprezece ani, care se pregătește de bacalaureat. Într-o zi, prin intermediul unuia dintre clienții săi, Pacome, de care se simte foarte atrasă, Reine îl reîntâlnește pe iubitul ei din tinerețe, Nicolas. E o revedere dulce-amară, căci Nicolas a părăsit-o atunci pentru o altă femeie, nestiind ce lasă în urmă. Dar unele lucruri nu pot fi ascunse la nesfârșit, iar adevărurile dureroase ies la iveală, bulversând viața lui Reine, care trebuie să-și limpezească sentimentele și să hotărască pe cine iubește cu adevărat.”

Lugand este genul de autor cu care ajungi să dezvolți o relație de genul love and hate. Te atrag cărțile ei, nu îți plac toate, uneori zici că ai terminat-o ea, dar continui să-i cumperi cărțile și să le citești. Cam așa și eu. Lumina unui nou început mi s-a părut atât de slabă și de mediocră încât am zis că am încheiat pentru totdeauna capitolul Lugand. Până a apărut acest titlu nou, cu această copertă tomnatică. Am încercat să-i rezist, pe cuvânt, dar în cele din urmă am cedat (din nou) ispitei și chiar mă bucur că am făcut-o…

În acest roman am avut surpriza să descopăr o autoare mai implicată, mai atentă la detalii, la atmosferă, la personaje. Acțiunea nu a mai fost grăbită și în ciuda unor evenimente previzibile, finalul m-a surprins puțin, deși o parte din el l-am anticipat. Mă bucur că de această dată a fost unul clar, nu deschis, nu lăsat la interpretarea fiecăruia, așa cum obișnuia să facă Lugand până acum.

Reine este o femeie de 40 de ani, care și-a crescut fiul singură și care are o viață liniștită până în ziua în care dă nas în nas cu trecutul pe care s-a străduit să-l îngroape și să-l uite vreme de șaptesprezece ani. Ceea ce nu poate fi ascuns nu va rămâne niciodată ascuns. Adevărul are căile lui de a ieși la lumină și are întotdeauna darul de a te bulversa.

„Există momente când totul încremenește, când îți vezi viața trecându-ți pe dinaintea ochilor într-o fracțiune de secundă. E un lucru înfricoșător, te destabilizează, mai ales că nu poți lupta împotriva lui. Există un înainte și un după.”

Pe când era o tânără de 22 de ani, Reine s-a trezit însărcinată și singură. Deciziile pe care le-a luat ulterior nu au fost toate cele mai bune, dar hei, s-a descurcat cum a putut. Și-a crescut frumos fiul și a făcut-o purtând pe umeri regretele și vina, lucru care nu cred că e ușor deloc. Prin prisma jobului său, ea ajunge să întâlnească doi bărbați care îi tulbură existența – pe Pacome, de care se îndrăgostește fulgerător și pe Nicolas, tatăl copilului său. Problema apare când descoperă că cei doi sunt cei mai buni prieteni și asociați. Bum! Și uite așa explodează bomba…

Nu e un subiect nemaiîntâlnit, ba chiar ai fi tentat să crezi că pare a fi o telenovelă, dar plusul romanului este locația în care are loc o mare parte din poveste – orașul Saint Malo, un orășel fortăreață de pe malul mării, care te cucerește de la primele descrieri. Ah, și personajele, de ce nu. Mi-au plăcut toate, fără excepție. Au interacționat frumos, firesc, nu a fost nimic forțat.

Ceea ce nu poate fi ascuns este un roman emoționant, care te face să meditezi asupra unor teme esențiale: iubirea, despărțirea, iertarea.

– Paris Match

Ceea ce nu poate fi ascuns este un roman despre a-ți asuma cine ești și ce ai făcut. Este un roman despre iubirea unei mame și despre toate temerile ei, despre iubirea care pleacă și iubirea care rămâne, despre iubirea care îți dă aripi și iubirea care îți crește rădăcini și mai este și un roman despre cum te eliberează adevărul de toate poverile sufletești. Niciodată nu e prea târziu ca să-ți înfrunți greșelile. Chiar dacă uneori așa pare. Chiar dacă pe moment ne dă complet peste cap viețile pe care le credeam liniștite. Sufletul îngreunat de regrete nu poate fi vindecat decât de adevăr.

Romanul a apărut la editura TREI, în colecția Fiction Connection și îl găsiți aici.

Rating Goodreads: 5/5*

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Doare să iubești. Nu contează pe cine. Îi pierdem mereu pe cei dragi. Nu facem copii ca să-i păstrăm lângă noi, trebuie să-i lăsăm să plece și să-și trăiască viața. Însă, deși existența lor reprezintă cea mai mare fericire, e dureros să-i iubești. Să iubești un bărbat. Să iubești o femeie. Într-o zi, pierzi ființa iubită, dorită, din cauza unei despărțiri, din cauza morții. Și asta doare, doare întotdeauna smulge o bucată din tine.”

„Anumite lucruri, anumite persoane lasă urme de neșters, pe care totuși le credem ascunse undeva foarte adânc în noi.”

„Timp de optsprezece ani, Jude Farraday a pus nevoile copiilor ei mai presus de propriile interese și aspirații. Gemenii ei, Mia și Zach, sunt niște adolescenți sclipitori și fericiți. Când Lexi Baill se mută în comunitatea lor mică și unită, Jude o primește cu cea mai mare bunăvoință. Lexi, un copil crescut în orfelinate și familii adoptive, devine în scurt timp cea mai bună prietena a Miei. Apoi Lexi și Zach se îndrăgostesc și cei trei devin inseparabili. Totul e minunat până când, într-o noapte de vară, în ultimul lor an de liceu, o decizie proastă le schimbă în mod tragic destinele.

Narat alternativ, din dublă perspectivă – a lui Jude Farraday și a lui Lexi Baill –, Drum în noapte ridică întrebări asupra maternității, asupra tulburărilor și insecurității perioadei de adolescență, asupra rezilientei și curajului de a ierta.”

Romanele lui Kristin Hannah nu poți să le termini altfel decât lăcrimând, pentru că această autoare știe foarte bine să scrie povești de viață pline de dramatism și de sensibilitate, creează personaje cu care te poți identifica ușor și cu care empatizezi aproape din prima clipă, personaje a căror dramă o simți cu fiecare bucățică din suflet, oameni cu povești aproape reale, care te obligă să te pui în pielea lor. Eu cred că asta face un autor de nota 10. Chiar dacă romanele lui nu ajung capodopere, dacă mesajul pe care vrea să-l transmită ajunge acolo unde trebuie, înseamnă că face o treabă grozavă.

Așteptam cu sufletul la gură acest roman nou a lui Kristin Hannah (nou pentru noi, căci el a văzut prima oară lumina tiparului în 2011) și nu m-a dezamăgit în niciun fel. Povestea curge atât de lin, uneori previzibil, dar previzibil într-un mod dureros căci deși îți dai seama ce urmează să se întâmple îți dorești din tot sufletul să te înșele intuiția. Marele plus al acestui roman este tema aleasă. De fapt, temele. Am găsit o mulțime de lecții de viață strânse în aceste 400 de pagini, pe care sper din suflet să nu le uit niciodată și să-mi revină în memorie exact la momentul potrivit, astfel încât să nu fac aceleași greșeli pe care le-au făcut personajele acestei cărți.

Începutul romanului este unul simplu. Lexi, o fată orfană, vine în Pine Island să se stea cu mătușa sa Eva, unica rudă în viață, care abia a aflat de existența ei și care a primit-o cu brațele deschise. În prima zi de liceu Lexi îl cunoaște pe băiatul popular, „vedeta” liceului și se împrietenește cu sora geamănă a acestuia, Mia, fără să știe însă de legătura dintre ei. În scurt timp, cele două fete devin de nedespărțit și vreme de trei ani Lexi și Zach se evită pe cât posibil și își neagă sentimentele pe care le au unul față de altul. În ultimul an de liceu viața celor 3 protagoniști se schimbă însă radical. O dată în momentul în care Lexi și Zach devin un cuplu și o dată când toți 3 iau o decizie extrem de proastă la beție, după o petrecere, fapt care ne duce către punctul central al romanului – consecințele.

Consecințe. Când spui asta știi deja că lucrurile au mers prost, că deciziile luate nu au fost bune. Rareori ne gândim cu adevărat la consecințele unor alegeri pe care le luăm pripit sau nu și care deși în sufletul nostru le simțim a fi greșite le luăm oricum cu gândul că ce-i mai rău nu ni se poate întâmpla chiar nouă. Dar partea proastă e că uneori, de multe ori, ce e mai rău chiar ni se întâmplă nouă. Chiar dacă aceleași decizii nu au avut final nefericit pentru alți oameni înaintea noastră. Îl au pentru noi. Și e tragic când se întâmplă. Pentru că unele consecințe distrug vieți și fac victime colaterale. Multe.

Povestea e spusă din perspectiva a două personaje – Lexi, o adolescentă și Jude, o mamă, mama gemenilor Mia și Zach. Perspectivele nu sunt alese întâmplător, zic eu. Cu toții am fost adolescenți, iar acum, adulți fiind, știm cât de instabilă este acea perioadă. Știm cât de ușor iei deciziile proaste, cât de puțin le cântărești și cât de invincibil te crezi. Știm cât de ușor poți fi influențat și convins, cât de demodați și depășiți îți vezi părinții, cât de interesant te crezi atunci când le sfidezi regulile.

Pe de altă parte, unii dintre noi suntem acum părinți și suntem de cealaltă parte a baricadei, vedem pericolele cu alți ochi și ne temem pentru toate relele care li s-ar putea întâmpla copiilor noștri. Jude este o mamă extraordinară care și-a crescut frumos copiii și care încearcă din răsputeri să le fie atât prietenă, cât și o autoritate atunci când e vorba de siguranța lor. Din păcate, vine o vreme când oricât de mult ne-am strădui noi, ca părinți, să ne protejăm puiuții, ei tot se vor răni, tot vor lua propriile decizii greșite. Trist este atunci când acele decizii nu mai au cale de întoarcere, atunci când sfârșesc tragic și împart viețile celor implicați în înainte și după.

Fiecare personaj al acestei povești suferă o pierdere imensă și fiecare îi face față cum poate mai bine. M-am pus în locul fiecăruia în parte, iar lucrul acesta m-a consumat teribil. Tristețea și drama lor e copleșitoare.

Drum în noapte este un roman despre alegeri și consecințe, despre adolescenți, problemele și teribilismul lor, despre părinți și grija lor exagerată, dar întemeiată, despre un subiect extrem de actual care are un număr alarmant de victime în toată lumea – conducerea sub influența alcoolului. Un roman despre iubire, atât de multă iubire în atât de multe forme – de părinte, de frate, de soră, iubirea pentru cel mai bun prieten și pentru sufletul pereche, iubirea statornică, iubirea care trece prin iad și rămâne neclintita. Un roman despre iertare și mântuire. Numai iertând ne putem continua viața chiar dacă nu mai suntem aceeași oameni. Numai fiind iertați ne putem ierta pe noi înșine. Viața e atât de ciudată uneori. Atât de complexă. Așa este și acest roman.

Cartea a apărut la editura Litera, in colecția Blue Moon.

Rating Goodreads: 5/5*

Iustina Dinulescu

„Cum îți găsești perechea? Foarte simplu: îți faci un test ADN și, în scurtă vreme, urmează să fii potrivit cu partenerul perfect. Aceasta este promisiunea companiei Potriveste-ti ADN-ul, care a descoperit gena capabilă să determine sufletul pereche. Milioane de oameni din întreaga lume au beneficiat de serviciile companiei. Dar există și dezavantaje: distrugerea multor relații și schimbarea concepțiilor despre iubire și romantism. Cinci oameni au primit vestea că au fost „Potriviti”. Fiecare urmează să-și cunoască adevarata dragoste, dar nu tuturor le este garantată fericirea. Pentru că până și sufletele pereche pot avea secrete înfiorătoare…”

Ca să vă faceți o idee despre această carte, vă invit să faceți un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă ar exista o aplicație care să-ți garanteze în proporție de 99% că o persoană anume este exact sufletul tău pereche? Apoi cum ar fi dacă tu ai fi deja într-o relație sau dacă Potrivirea aleasă nu se dovedește totuși a fi ceea ce te așteptai? Cum ar fi dacă ai întâlni-o prea târziu, dacă sincronizarea ar fi atât de proastă încât s-ar putea spune că soarta îți joacă feste? Sau…cum ar fi dacă bărbatul pe care îl crezi fermecător și aproape perfect este de fapt un criminal în serie psihopat? 

Ei bine, romanul ăsta aduce în discuție toate aceste întrebări. Are o galerie impresionantă de personaje, care mai de care cu o poveste mai interesantă sau cu un final mai neașteptat. Autorul nu a ales la întâmplare tipologia personajelor sale și cred că a vrut să scoată în evidență ce poate merge prost în dragoste chiar și atunci când ți se promite un procent de 99% compatibilitate. 

Mi-a plăcut foarte mult cum a fost construită povestea și mi-au plăcut și personajele ei. Ceea ce nu mi-a plăcut însă la fel de mult a fost deznodământul. Aproape în fiecare poveste au rămas semne de întrebare sau au fost un pic prea grăbite spre final. Unele dintre ele meritau un pic mai multă atenție din partea autorului. Dar chiar și în pofida acestui aspect este un thriller SF destul de bun. De fapt, ideea unei aplicații de genul acesta nu pare o idee chiar atât de SF în momentul actual. În orice caz, John Marrs și-a concentrat atenția mai mult pe relațiile pe care le-a creat între personaje și pe morala fiecărei povești. 

Romanul este plin de răsturnări de situație, iar doza de suspans este atât de ridicată încât greu poți să lași cartea din mână. Dacă ar fi fost după mine aș fi citit-o dintr-o suflare, fără nicio pauză. Dacă ai deschis-o și ai citit prima pagină ești pierdut. Nu o mai poți lăsa deoparte. 

Nu pot numi o singură poveste dintre cele șase care să mă fi impresionat în mod deosebit, deoarece fiecare în parte m-a pus pe gânduri serios și toate la un loc m-au condus către concluzia că sufletele noastre se leagă de alte suflete pe căi nebănuite, că nu e vorba nici de chimie, nici de știință, nici de dragoste neapărat. Uneori sunt legături pe care nu le poate înțelege nimeni, nici măcar tu însuți. Așa că trebuie să le iei ca atare, să le accepți, iar mai devreme sau mai târziu să ți le asumi. 

Suflete pereche a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection Thriller și o găsiți negreșit pe Libris. 

Rating Goodreads: 4/5*

Iustina Dinulescu 

„Sloane, Ardie, Grace și Rosalita lucrează de ani buni la Truviv Inc. Când directorul companiei moare subit, Ames, șeful lor direct, îi preia locul. Dar el este un personaj complicat, dintotdeauna înconjurat de șoapte, șoapte mereu ignorate de cei cu putere de decizie.

Dar lumea s-a schimbat și cele patru femei au decis că e de ajuns. Sloane și colegele ei pun în mișcare un mecanism catastrofic ce va afecta fiecare etaj și departament de la sediul Truviv. Iar viețile lor – de femei, colege, mame, soții, prietene – se vor schimba dramatic pentru totdeauna.”

Hărțuirea sexuală la locul de muncă – iată un subiect de actualitate. Unul despre care se vorbește în șoaptă sau pe la colțuri.

Rețeaua șoaptelor – iată un roman care abordează acest subiect, dar căruia îi lipsește ingredientul secret pentru a-l transforma într-o poveste senzațională. 

Vai, cât potențial avea această carte și câte așteptări am avut eu de la ea, dar s-au prăbușit ușor, una câte una, precum piesele de domino, deoarece povestea celor 4 femei nu a excelat nici la capitolul personaje, nici la capitolul acțiune. A fost așa de ciudat scrisă, poveștile lor atât de amestecate, personajele ambigue și lipsite de acel vino-ncoa, încât la un moment dat am lăsat cartea deoparte, am citit o alta dintr-o suflare, apoi m-am întors la asta fără prea multă tragere de inimă. E nasol când se întâmplă așa, știți și voi.

Sloane, Ardie, Grace și Rosalita lucrează într-o corporație. Ca femei sunt cât se poate de diferite, iar locul lor la Truviv este de asemenea diferit. Primele 3 sunt jucătoarele de pe teren, iar Rosalita este omul din tribună, care vede și observă tot, știe tot, dar nu spune nimic, deci este personajul-cheie, cel care la final deschide lacătul și eliberează adevărurile incomode. 

Femeilor nu le-a fost niciodată ușor să se afirme în niciun domeniu și după cum știm, pentru că istoria se încăpățânează să ne-o arate, dreptul de a avea o voce și de a avea aceleași drepturi ca bărbații în societate li s-a oferit târziu. Adevărul este însă că pe picior de egalitate nu am fost și nu vom fi niciodată, chiar dacă uneori trăim cu iluzia asta. Bărbații vor fi întotdeauna cu un pas, chiar dacă e mic, înaintea noastră. Iar noi va trebui să facem întotdeauna un pic mai mult ca să demonstrăm că suntem cel puțin la fel de capabile ca ei. Dar asta e nu e tot, nu-i așa? Bărbații au ținut mereu să arate că ne pot domina și că pot scăpa basma curată cu asta. 

Hartuirea sexuala nu mai e un subiect tabu, dar totuși este mușamalizat și minimizat chiar și în secolul acesta, în care pretindem sau ne place să credem că avem cu adevărat un cuvânt de spus. Noi, ca femei. Noi, ca indivizi. Aproape întotdeauna femeia e cea care este pusă la zid și arătată cu degetul, chiar și atunci când ea e victima. Pentru că societatea permite asta, pentru că locul bărbatului în ea nu va fi pus la îndoială nicio clipă. Dacă o femeie este abuzată, violată, constrânsă să facă ceva ce nu a consimțit „sigur și-a căutat-o ea cumva”. Bărbatul a fost provocat, firește. El are întotdeauna o scuză sau o motivație. Femeia nu. 

Se poate discuta mult pe tema asta, v-am zis, pentru că are multe nuanțe și substraturi, pentru că suntem două tabere care nu vor ajunge niciodată la un numitor comun atunci când vine vorba despre asta, pentru că depinde de n chestii și situații. 

În acest roman cutia Pandorei se deschide în momentul în care Sloane îl adaugă pe „lista bărbaților răi” pe Ames, șeful său direct, care urmează să primească o promovare. Gurile rele ar spune că Sloane e rău intenționată alegând exact acest moment și că de fapt totul e o răzbunare personală, căci în trecut ea a avut o relație cu acesta. Lista începe să circule, evident, iar zvonurile să ia amploare. În final, Sloane, împreună cu Ardie și Grace intentează un proces împotriva corporației, fără a avea habar în ce moduri le vor fi afectate viețile personale. E ca un bulgăraș care se rostogolește până devine atât de mare încât aproape că te strivește dacă nu te ferești din calea lui. 

Mi-a plăcut ideea de unitate, modul în care femeile devin o singură voce atunci când luptă pentru aceeași cauză, dar nu am simțit deloc prietenia care chipurile le lega pe Sloane, Ardie și Grace. Nu am regăsit-o aproape deloc pe parcursul întregului roman, fiind vag evidențiată spre final. De fapt cam totul a fost înghesuit la final. Vreme de 300 și ceva de pagini nu s-a întâmplat mai nimic, apoi totul s-a aranjat rapid și prea puțin credibil.

Pe lângă tema principală s-au mai adus în discuție și alte teme de actualitate, dar fiind în plan secundar au fost prea puțin schițate. Mi-ar fi plăcut să mă apropii măcar de unul dintre personaje, dar din păcate nu mi s-a oferit șansa. 

Rețeaua șoaptelor a apărut la editura Nemira, în colecția Armada – thriller și o găsiți aici. 

Rating Goodreads: 3/5 (pentru subiect)

Iustina Dinulescu

„Anul 1956. Atunci când Ivy Jenkins rămâne însărcinată, este trimisă în dizgrație la St Margaret, o casă întunecată, înfiorătoare pentru mamele necăsătorite. Copilul ei este adoptat împotriva voinței sale, iar Ivy nu va pleca niciodată din casa groazei.
Anul 2017. Samantha Harper este o jurnalistă a cărei carieră se află în impas. Când îi cade în mână o scrisoare din trecut, conținutul o șochează și o tulbură. Scrisoarea este de la o mamă tânără, care imploră să fie salvată de la St Margaret, înainte de a fi prea târziu.

Sam investighează tragica poveste, ca jurnalistă, dar și prin prisma misterioaselor legături personale pe care le intuiește, și descoperă o mulțime de morți inexplicabile care înconjoară femeia și copilul ei. Sub presiunea iminentei demolări a așezământului St Margaret, Sam are doar două zile pentru a pune în ordine și a completa un puzzle vechi de șaizeci de ani înainte ca adevărul, care se află tulburător de aproape de casă, să se piardă pentru totdeauna…”

Că e un roman tulburător, zic ei. Da, cu certitudine. Că e un roman sfâșietor, zic eu. Da, pentru că te răscolește în moduri nebănuite atunci când afli că deși povestea prezentată este o operă de ficțiune, baza ei este reală, iar femeile  și copiii care au îndurat suferințele descrise, chiar dacă nu s-au numit Ivy sau Elvira, au existat în realitate sub alte nume, că oameni precum măicuțele căminului St Margaret, părintele Benjamin sau doctorul Jacobson, autorități care ar fi trebuit să fie un sprijin real și nu niste călăi, au avut de asemenea corespondenții lor în realitate. A fost înfiorător de dureroasă și de șocantă povestea, am citit-o cu un permanent nod în stomac și cu o stare de neliniște și de angoasă.

Ivy Jenkins deschide romanul cu o scrisoare către Elvira, o fetiță pe care o ajută să evadeze din căminul St Margaret, iar după ce reușește acest lucru se aruncă în gol și plonjează către libertate. Căci acest cămin pentru mame singure era de fapt o închisoare din care nu se mai ieșea decât nebun, traumatizat pe viață sau mort. Ivy știe că viața ei nu va mai fi niciodată la fel și că nu va reuși să iasă din acel loc fiind omul care a intrat, așa că alege să se arunce pe fereastră și să pună capăt suferinței. Cred cu tărie că în acest caz alegerea de a face asta a fost un act de curaj, nu unul de slăbiciune. Cred că oricare dintre noi ne-am fi gândit la varianta asta dacă eram Ivy.

Dar povestea nu este atât de simplă, credeți-ma. E mult mai complexă și de fapt nu e vorba de una singură. Romanul este o povestire în ramă. În momentul în care ziarista Samantha Harper descoperă scrisoarea lui Ivy, începe să meargă pe fir înapoi și descoperă adevăruri care o implică inclusiv pe ea și care îi schimbă pentru totdeauna viața. Fiind la rândul său părinte, empatizeaza cu suferința care răzbate din rândurile necunoscutei Ivy, o mamă a anului 1956, în Irlanda, care își plânge copilul luat cu brutalitate din brațele sale și dat spre adopție.

În acele vremuri și în acele locuri, soarta tinerelor care „călcau strâmb” și rămâneau însărcinate cu bărbați care apoi le întorceau spatele era una tragică. Erau o rușine pentru familiile lor, așa că cel mai adesea erau trimise în locuri precum adăpostul pentru mame singure și copii St Margaret, să nască și să scape de povară în secret. Dar aceste cămine nu erau ceea ce ar fi trebuit să fie – un sprijin. Erau mai degrabă niște închisori sau, mai rău, niște lagăre de muncă silnică, unde femeile erau obligate să muncească până la epuizare de dimineața până seara, unde erau hrănite cu apă chioară și pâine uscate, unde nu aveau voie să vorbească între ele și nu aveau voie să aibă contact cu proprii copii după ce le dădeau naștere. Mai mult decât atât, erau aspru pedepsite pentru orice încălcare a regulilor impuse. A fost cumplit să mă gândesc la toate astea și a fost cumplit doar să-mi imaginez durerea și neputința acelor femei. Am fost de-a dreptul revoltată și furioasă la gândul că aceste instituții erau conduse de figuri bisericești, de măicuțe, adică tot de femei. De cruzimea lor. De lipsa de scrupule a unor oameni precum părintele Benjamin sau dr Jacobson.

Așa cum spuneam mai devreme, povestea se ramifică. Firele ei multe, dar împrăștiate, iar Samantha are rolul de a le găsi pe fiecare în parte și de a le împleti pentru a ne oferi tabloul de ansamblu. Fiecărui personaj îi este oferită șansa de a-și spune propria versiune a poveștii, de a-și motiva cumva acțiunile și de a-și exprima regretele, chiar dacă sunt târzii. Mi-a plăcut foarte mult modul în care autoarea a făcut trecerile din trecut în prezent și invers și felul în care și-a introdus în scenă personajele, fiecare la momentul potrivit. Totul a fost atât de  bine gândit, iar suspansul atât de bine dozat încât povestea a curs lin și firesc de la început până la sfârșit.

Fetița din scrisoare este o poveste care scoate la iveală lucruri urâte despre oameni. Se pare că indiferent de locul unde ne naștem, de timpurile în care trăim, răul ne guvernează viețile. E în noi. Iar dacă îi dăm șansa, el devine o forță care distruge absolut totul în cale. Suntem cruzi, orbiți de putere și de bani și capabili de cele mai îngrozitoare lucruri pentru a le obține.

Vă recomand să nu ratați acest thriller. A apărut la editura Litera, în colecția Buzz Books.

Rating Goodreads: 5/5

Iustina Dinulescu

500 de kilograme de aur se află îngropate sub o vilă de închiriat din Miami Beach, care i-a aparținut nu de mult lui Pablo Escobar. Mai mulți bărbați necruțători se află pe urmele lor, dar rafinatul și sadicul Hans-Peter Schneider este primul la locul acțiunii. Condus de apetituri terifiante, acesta își câștigă existența înlesnind împlinirea fanteziilor violențe ale unor oameni bogați. Frumoasă și aparent vulnerabilă, Cari Mora, un „copil al razboiului” care a fugit de violența din țara ei natală și se află la Miami în baza unui nesigur Statut de Protecție Temporară, acceptând diverse slujbe pentru a supraviețui, intră în atenția lui Hans-Peter, iar apoi intervine între el și comoara pe care o caută. Dar Cari Mora are un set de abilități surprinzătoare și o voința de a supraviețui ieșită din comun. În crevasele dintre dorințele unui bărbat și supraviețuirea unei femei pândesc monștri.

Cari Mora a fost…o poveste tare ciudată. Cu personaje și mai ciudate și prea puțin interesante. Nu știu cum altfel să încep recenzia la cartea asta. Inițial nu voiam să o încep cu o critică, dar cu cât m-am gândit mai mult la toată povestea cu atât am găsit tot mai puține lucruri bune de spus despre ea. Din păcate…

Thriller? Dramă? Crimă? Nu pot încadra în nicio categorie cartea asta. E un ghiveci din care nu te alegi cu nimic. Personajele nu ies cu nimic în evidență. Nu sunt plăcute și nu îți trezesc interesul în niciun fel. Acțiunea și suspansul sunt aproape inexistente. Personajele se omoară și se vânează unele pe altele și au trecuturi care mai de care mai întunecate.

Am avut parte și de câteva scene de-a dreptul scârboase. Și când zic asta mă gândesc la o scenă în care un personaj care cumpără doi rinichi pentru a-i vinde mai departe pe piața neagră de organe, mănâncă unul dintre ei atunci când pleacă pentru că „hm, un om poate să trăiască și cu un singur rinichi, nu?!”…Ha?! Pe bune?! Capitolul s-a încheiat, personajul respectiv nu a mai apărut, iar acțiunea a sărit la cu totul altceva, fără nicio legătură sau continuitate… Partea proastă este că așa e tot romanul. Ciudat, cum am zis la început, cred că ciudat e puțin spus. 

 Văzusem pe Goodreads că media review-urilor este de 1-2 stele, dar m-am gândit că poate totuși nu e chiar așa, ținând cont că și eu am dat 1 sau 2 stele la cărți cotate cu 4 sau 5 de alți cititori. Părerile sunt împărțite de fiecare dată, dar se pare că în acest caz adevărul este exact asta…Cari Mora este o carte foarte slabă, pe care eu personal nu o recomand. 

Cartea a apărut la editura Rao. 

Rating Goodreads: 1/5*

Iustina Dinulescu

„Credința unui tată. Loialitatea unei fiice. Moralitatea unei mame

În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viața lor – și unul despre celălalt. Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare? Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apăra fiica, străduindu-se să înțeleagă de ce poliția o suspectează. Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuție subiecte dificile: Cât de bine îți cunoști copiii? Cât de departe ai merge ca să-i protejezi?”

„Sunt ferm convins că nimic nu e mai dificil decât să fii părinte. Toate celelalte relații au o ieșire de urgență. Poți părăsi un partener de viață, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, dacă iubirea dispare, dacă creează distanță, dacă inima nu-ți mai spune nimic. Poți lăsa în urmă prieteni și cunoștințe, la fel și rude, chiar și frați sau părinți. Îi poți lăsa și poți merge mai departe, văzându-ți liniștit de viața ta. Dar nu îți poți abandona copiii.”

Nu se spune degeaba că a fi părinte este cea mai grea meserie din lume. Atunci când devii părinte toată viața și toate prioritățile tale se schimbă. Copilul este întotdeauna pe primul loc, iar grija pentru el le întrece de departe pe toate celelalte. Romanul despre care vă povestesc astăzi are în centrul său familia. Nu una disfuncțională, ci o familie…aproape normală, așa cum sunt majoritatea familiilor de altfel. Pentru că nu există oameni perfecți, fie că vorbim aici de părinți sau de copii. Greșim cu toții. Și în calitate de copii și în calitate de părinți. Iar ca adolescenți…oh, Doamne, ce perioadă groaznică pentru ambele tabere!

O familie aproape normală prezintă un episod din viața unei familii, un eveniment care tulbură existența fiecărui membru al acesteia și care ridică niște întrebări existențiale pe care probabil că ajungem să ni le punem cu toții la un moment dat – Am făcut suficient? Cu ce am dat greș ca părinte? Când și de ce s-a produs ruptura? Unde a dispărut copilul pe care credeam că îl cunosc?

Romanul are trei voci, trei perspective diferite care îți oferă ție, ca cititor, imaginea de ansamblu. Îți permite să afli gândurile fiecăruia cu privire la ceea ce se întâmplă și faptele din trecutul apropiat sau îndepărtat care au contribuit mai mult sau mai puțin la situația de criză cu care se confruntă cu toții în prezent. Personajele, pe de altă parte, deși formează o familie rămân cu aceleași frământări, căci nu știe niciunul ce se ascunde în sufletul celuilalt, ce mâhniri și poveri cară după sine. Prima parte este spusă din perspectiva tatălui, un preot care nu mai reușește să ajungă pe nicio cale la fiica lui adolescentă. A doua este spusă din perspectiva tinerei adolescente, care nu reușește să vadă în părinții ei decât doi oameni exagerați si depășiți, care nu îi dau voie să-și trăiască tinerețea așa cum consideră ea că e normal. Stella mi s-a părut o tânără debusolată și nehotărâtă, cum sunt aproape mai toți tinerii acestei generații. Fără repere, fără țeluri, fără moralitate. Ușor de scăpat din mână, greu de păstrat pe calea firească. Ultima parte o aduce în lumina reflectorului pe mama, femeia care a încercat să fie și părinte și om de carieră,  dar care la un moment dat a ajuns să se piardă pe sine și să contribuie într-o oarecare măsură la evenimentele care declanșează situația de criză din prezent.

Ei bine, această ultimă parte a romanului mi s-a părut cea mai slab construită, mai exact personajul nu mi s-a părut strălucit. A lipsit ceva. Spre final mi se pare că autorul și-a pierdut răbdarea cu personajele sale și a încheiat prea repede socoteala cu ele. Cred că se putea și mai bine, fără doar și poate.

Mi-a plăcut și recomand romanul, cu mențiunea că nu trebuie să vă așteptați la un thriller. Personal văd totul mai mult ca pe o dramă decât ca pe un thriller. Deși există o oarecare doză de suspans și de mister, povestea în sine este destul de statică.

În zilele noastre relația părinte-copil este tot mai greu de gestionat. E destul de ușor să cazi ori într-o extremă ori în alta. Să fii un părinte autoritar te îndepărtează de copil, dar este demonstrat faptul că și opusul te poate aduce deseori în aceeași situație. Cred că în acest roman autorul a încercat să sublinieze importanța unui echilibru între autoritate și educația cu blândețe. În final, iubirea unui părinte pentru copilul său sfidează orice lege, orice limită morală și orice obstacol. Oricât de mult ar greși copilul față de tine sau față de lume, în sufletul tău vei găsi întotdeauna puterea de a-l ierta și de a-l iubi.

O familie aproape normală a apărut la editura TREI în colecția Fiction Connection și o găsiți pe Libris.

Rating Goodreads: 4/5*

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Eram o familie cât se poate de normală, iar apoi totul s-a schimbat.
Durează să-ți construiești o viață, însă e de ajuns o clipă ca să o distrugă. Durează ani, chiar decenii, poate o viață ca să devii cine ești. Căile sunt aproape mereu întortocheate și cred că există un motiv pentru care viața se construiește din trial and error. Ne formăm prin încercările noastre.”

„Oamenii reacționează diferit la șoc și nimeni nu poate ști dinainte ce să creadă și cum să se poarte într-o situație dificilă.”

„Iubirea este cea mai dificilă misiune omenească. Mă întreb dacă Isus a înțeles ce le cerea oamenilor când le-a spus să-și iubească aproapele ca pe ei înșiși. Poți oare continuă să iubești pe cineva care a ucis?”

„În vremuri de restriște, ne redescoperim și devenim conștienți de ce înseamnă să fii om printre alți oameni. Nu avem niciodată nevoie unii de ceilalți ca atunci când suferim.”

„Orice persoană este capabilă de crimă. Dacă o persoană este profund rănită, nu există nicio limită pe care să nu o poată depăși. Nu este ceva ce cred. Știu.”

„Un părinte e capabil de cele mai cumplite lucruri ca să își salveze copilul.”

„Oamenii sunt pregătiți să treacă peste orice sisteme etice ca să-și protejeze familia. Cele mai aspre valori sunt pulverizate cu ușurință când vine vorba despre apărarea propriilor copii. Minciuni, vină și secrete. Câte familii nu sunt construite pe aceleași fundamente?
De îndată ce o ființă umană vine pe lume, transformă alți doi oameni în părinți. Iubirea pentru copiii noștri se supune unor legi și reguli speciale.”

„Miryem provine dintr-o familie de cămătari, dar incapacitatea tatălui ei de a recupera datoriile îi aduce familia în pragul sărăciei. Așa că Miryem trebuie să preia inițiativa și devine imună la încercările sătenilor de a o îmbuna. Când bunicul ei îi împrumută o pungă cu bănuți de argint, Miryem se întoarce cu ea plină de aur.

Dar reputația că poate transforma argintul în aur îi aduce mai multe necazuri decât bucurii, mai ales când destinul ei se leagă de cel al creaturilor de gheață care bântuie pădurile și al căror rege vrea s-o exploateze din motive ce-i rămân lui Miryem necunoscute.”

După câteva cărți dezamăgitoare îmi doream cu nerăbdare una care să mă scoată din impasul meu literar. Mi-am îndreptat atenția către genul fantasy, pe care îl aleg atunci când simt nevoia să evadez și să mă deconectez într-un fel de la realitate. Ghinionul meu a fost însă că nici de data asta alegerea nu mi-a fost prea inspirată. Cartea care eram convinsă că mă va acapara complet a reușit să mă dezamăgească la fel de mult ca cele dinaintea ei.

Povestea are la bază celebrul basm Fata morarului, cunoscut și sub numele de Rumplestilskin. Autoarea a reinventat însă întreaga poveste, dar cu toate că basmul inițial nu-mi este cunoscut decât în linii mari ca să pot face o comparație, nici viziunea lui Novik nu pot spune că m-a convins foarte tare. Pentru mine a fost o lectură destul de greoaie, cu personaje prea slab conturate.

Narațiunea are trei perspective principale: prima, a fetei cămătarului – Miryem, a doua, a fetei fermierului – Wanda și a treia, a fetei ducelui – Irina, plus încă vreo trei secundare, care apar ici și colo și cărora nu prea le-am înțeles rostul, deoarece au creat și mai multă confuzie. Perspectivele nu sunt alternate într-un mod ordonat, se sare de la una la alta pe parcursul aceluiași capitol și uneori sunt marcate cu semnul #, dar până să te dezmeticești și să-ți dai seama cine „vorbește”, de multe ori trebuie să reiei fragmentul de la capăt ca să aibă sens ceea ce citesti. Mie personal nu-mi plac astfel de abordări și mai ales nu în romane care oricum necesită o atenție sporită din diverse alte motive.

Cele trei personaje principale – Miryem, Wanda și Irina sunt trei fete diferite, care provin din medii foarte diferite, dar ale căror destine sunt dependente unul de altul fără ca ele să aibă habar. Wanda are nevoie de Miryem ca să scape de sărăcie și de tatăl abuziv, Miryem are nevoie de Irina pentru a putea preschimba argintul în aur și a-și salva familia de amenințarea Străvechilor, apoi atât Miryem, cât și Irina vor avea nevoie de Wanda pentru a-și duce la bun sfârșit planurile. Fiecare e o rotița, parte dintr-un întreg mecanism și e nevoie ca fiecare dintre ele să funcționeze în primul rând separat pentru a putea funcționa împreună.

Avem doi antagoniști – Regele de Gheață și Demonul de Foc. Prin intermediul lui Miryem și al Irinei, prin magie, constrângeri și trădări, cei doi ajung față în față și amenință siguranța tuturor. A alege între o iarnă veșnică sau o lume în care magia neagră era stăpână nu era de fapt o alegere în sine, ci o luptă.

Un alt aspect care mi-a displăcut și pentru care am mai scăzut o stea sunt personajele. Spuneam mai sus că nu au fost îndeajuns conturate și vreau să revin cu lămuriri. De regulă, în romanele de acest gen se pune destul de mult accentul pe personaje, pe capacitățile lor, pe caracterele și acțiunile lor. În Argintul preschimbat nu mi s-a părut că autoarea le-a dat prea multă importanță. Nici lor individual, nici legăturilor pe care le-a creat între ele. Nu s-a remarcat nici relația de prietenie care chipurile s-a născut între Miryem și Wanda, nici cea de dragoste dintre Miryem și Regele Străvechi. Nu a fost nimic palpabil, nimic care să mă determine să simt emoțiile și trăirile de orice fel ale personajelor. Nici disprețul Irinei față de Mirnatius, care ulterior se transformă în ceva ce se poate numi dorință?, nici sentimentele contradictorii ale lui Myriem față de soțul său sau ale acestuia față de ea. Mi s-au părut forțate. Cumva nefăcând parte din peisaj.

Argintul preschimbat este mai mult un roman de atmosferă, iar dacă îl aveți pe lista scurtă de lecturi cred că e momentul potrivit să-l citiți iarna asta. Dacă mai și ninge afară în timp ce îl lecturați sunt toate șansele să vă cucerească mai mult decât pe mine, căci deși nu a excelat la construcția personajelor sale, autoarea a creat o atmosferă aproape magică descriind peisajele de gheață, ninse și viscolite, dominate de un ger mușcător și amenințător sau căldura căsuței de la frontiera celor două lumi, din mijlocul pădurii troienite.

Romanul a apărut la editura Nemira, în colecția ARMADA Fantasy.

Rating Goodreads: 3/5*

Iustina Dinulescu

„Suntem în New Orleans, în 1950. Josie Moraine, o adolescentă de 17 ani, fiica unei prostituate și aflată neoficial sub tutela unei matroane de bordel, se simte sufocată de intrigile interlopilor din cartierul cu reputație îndoielnică în care a crescut. Începe să creadă că merită mai mult de la viață, de exemplu să ajungă la un colegiu de elită și să nu se mai întoarcă niciodată în New Orleans. Însă, în orașul în care banii murdari se obțin ușor, visul de a-și depăși condiția nu se lasă la fel de ușor de îndeplinit. Orice evadare pe cont propriu înseamnă desprinderea din tentaculele răului, care parcă se înmulțesc și se strâng, cu cât mai mult ea încearcă să scape de ele. Minciuni, furturi, depravare, escrocherii, crime conduc la alte minciuni, alte compromisuri, alte pierderi – o avalanșă în care visul evadării pare tot mai îndepărtat. Josie învață pe pielea ei că destinul ni-l croim, fiecare, prin deciziile proprii. Și, într-o ultimă răsturnare de situație, i se va dovedi adevărat ceea ce a tot citit prin cărți, că norocul e întotdeauna de partea celor curajoși.”

„Deciziile pe care le luăm ne croiesc destinul.”

Adio, New Orleans este un roman al căutării propriului eu, al descoperirii identității, al construirii unui destin. Se îndepărtează destul de mult de tiparul cu care ne-a obișnuit Ruta Sepetys în celelalte două romane traduse la noi – Printre tonuri cenușii și O mare de lacrimi. Este un roman cald și plăcut, dar nu se ridică la nivelul celorlalte. Nu a fost desăvârșit, dar l-am citit cu plăcere și m-am atașat într-o oarecare măsură de personajele sale. Am dat ultima pagină cu un soi de nostalgie și de dorință de mai mult. O mai fi simțit și altcineva lipsa unui Epilog sau ceva asemănător?!

Povestea o are ca eroină pe Josie, fata unei prostituate, care are totuși aspirații și visuri mărețe. Crescută într-un mediu decadent și alunecos, de o mamă care se vindea prea ușor și căreia nu-i păsa câtuși de puțin de fiica sa, Josie era diferită. Își dorea să meargă la colegiu, își câștiga existența pentru a se întreține muncind într-o librărie și făcând menajul în bordelul în care lucra mama sa.

„Pe lângă fredonat, cititul era singurul lucru care mă făcea să uit de mama, de Quater, și îmi permitea să experimentez viața din afara New Orleansului. Mă cufundam cu drag în cărți. Viețile personajelor erau cu mult mai interesante decât bătăile inimii mele singuratice.”

În New Orleans-ul anilor 50, perioada în care este plasată acțiunea romanului, locuitorii acestuia traversau niște vremuri destul de tulburi. Cei bogați făceau regulile și aveau acces la orice, mafia și criminalitatea erau în floare, la fel și bordelurile și prostituția. Pentru o fată ca Josie ar fi fost poate mai simplu să urmeze același drum pe care a pășit Louise, mama sa. Norocul ei însă a fost că i-au ieșit în cale oameni care, deși se învârteau în același mediu au îndemnat-o spre altă cale, au făcut-o să creadă în ea însăși și să-și dorească mai mult – de la ea și de la viață.

„Uneori, o pornim la drum gandindu-ne că vom ajunge într-un anume loc, ca să o sfârșim în cu totul altul.”

Mi-a plăcut mult de Willie, matroana bordelului, care deși era deseori arțăgoasă și avea o limbă ascuțită a fost ca o mamă pentru Josie, pentru că a făcut pentru această fată mai mult decât a făcut propria ei mamă – i-a oferit protecție, siguranță și o pereche de aripi cu care să zboare departe. Mi-a plăcut și de bătrânul Cokie, șoferul, pentru sfaturile întotdeauna potrivite și pentru că i-a fost un aliat de nădejde lui Jo și, în sfârșit, mi-a plăcut de Patrick, pentru că a fost cel mai bun prieten pe care îl poate avea o fată. Au fost niste personaje pe care le-am îndrăgit din toată inima, iar aici i-am recunoscut negreșit stilul Rutei – personajele ei transmit multă emoție și îți ajung inevitabil la suflet. Poveștile lor de viață te ating într-un fel sau altul.

„Să vă spui eu ceva dă oamenii ăștia bogați din Uptown, a zis Cokie. Au tot ce se poate cumpăra cu bani, conturile lor din bancă sunt grase, da’ nu sunt fericiți. Și știți dă ce? Au sufletele goale. Și banii nu pot îndrepta asta, nu, dom’le. Prietenul meu Bix a fost sărac. Doamne, trebuia să sufle în trompeta aia zece ore pe zi, doar ca să puna ceva pe fundul farfuriei. Și a murit sărac. L-ai văzut, Jo, cu farfuria aia pă piept. Da’ omul ăla nu avea sufletul gol.”

Ceea ce declanșează șirul de evenimente din carte este moartea suspectă a unui bărbat bogat și celebru. Cu asta, cred eu, autoarea a vrut să condimenteze puțin acțiunea, dandu-i câteva nuanțe de thriller, dar de fapt exact ăsta e minusul romanului. Modul în care este abordată investigația morții acestui personaj, indiciile presărate ici și colo, câteva elemente care parcă nu s-au potrivit și unele care au rămas în aer. Nu, Ruta trebuie să rămână la ficțiunea istorică. La asta se pricepe cel mai bine!

Adio, New Orleans are așa, un aer boem. Toate străduțele acelea înguste și pline de pericole, casele și balcoanele din Cartierul francez (Quater), sărbătorile și festivalurile stradale, notele de jazz care răzbat de peste tot, cluburile de noapte, poveștile de boudoir din spatele ușilor închise creează o atmosferă care te vrăjește. Ești acolo, alături de personajele tale, vezi, auzi și simți totul, iar asta se datorează documentării autoarei, care a reușit să redea atât de bine atmosfera acelor vremuri și spiritul acelui oraș.

Romanul a apărut la editura Epica și îl găsiți la Libris.

Rating Goodreads: 4/5*

Iustina Dinulescu

„Lowen este o scriitoare debutantă, cu mari dificultăți financiare. De aceea, când Jeremy, soțul celebrei autoare Verity Crawford, îi propune să completeze seria de romane pe care soția lui, grav vătămată într-un accident, nu mai este capabilă s-o ducă la bun sfârșit, Lowen nu poate să refuze oferta. Astfel, ajunge la reședința Crawford, cu intenția de a sta câteva zile – atât cât să caute prin haoticul birou al lui Verity orice notițe și posibile schițe de care ar avea nevoie ca să înceapă să scrie următoarele romane. Dar cu cât petrece mai mult timp împreună cu Jeremy, cu atât mai puțin se grăbește să plece. În biroul soției, Lowen găsește un manuscris ascuns. O autobiografie conținând marturii îngrozitoare, inclusiv adevărul din spatele evenimentelor care le-au distrus familia. Adevăr care, daca i-ar ajunge la cunoștință lui Jeremy, l-ar zdrobi complet pe tatăl deja îndurerat. Lowen decide să păstreze secretul despre manuscris, ingaduindu-i lui Jeremy să continue să creadă că Verity este nevinovată. Însă pe măsură ce sentimentele lui Lowen pentru tatăl și soțul devotat se adâncesc, ea începe să se întrebe dacă a nu-i dezvălui și lui ce-a aflat este în interesul ei.”

Dacă e ceva la care Hoover se pricepe bine de tot acela este echilibrul. Sunt puțini autori care reușesc să îmbine ingredientele unei cărți bune exact în dozele potrivite. În această carte am găsit acest echilibru despre care vorbesc și îmi place că de la un roman la altul, autoarea devine din ce în ce mai bună la asta. În Verity, atât personajele, tema, cât și modul în care se desfășoară acțiunea, replicile personajelor, suspansul și îndoiala la care ești supus la fiecare final de capitol, alternarea celor două planuri/perspective și scenele erotice care fac parte tot din semnătura autoarei fac din acest roman unul foarte bun.

Verity este personajul controversat al poveștii. Am avut atât de multe sentimente contradictorii în privința ei și am rămas cu ele până la final, tocmai pentru că autoarea a păstrat misterul și nu a dezvăluit întru totul adevărul. Da, cartea are un final deschis, care îți aruncă în aer toate teoriile și te lasă cu întrebarea aia enervantă „Care e adevărul până la urmă? Trebuie să-mi spui, nu ai cum să mă lași așa!!”.

„Indiferent de modul în care privesc lucrurile, este clar că Verity a fost maestră în manipularea adevărului. Singura întrebare care rămâne este: care adevăr a fost manipulat, de fapt?” – Sfârșit

Genial, nu-i așa?

Povestea e relativ simplă și previzibilă dintr-un anumit punct de vedere încă de la început. Adică se știe că în final personajul feminin va rămâne cu personajul masculin, dar rămâne de descoperit cum anume vor ajunge din punctul A în punctul B. Ei bine, în romanul ăsta personajul cu adevărat principal dă și titlul cărții și este de fapt unul negativ. Verity…e altceva. Un personaj întunecat, uneori sinistru, plin de nuanțe și de substraturi, un personaj pe care îl găsești cu fiecare capitol tot mai înfricoșător. Să ajungi să-l și urăști înseamnă că autorul a făcut o treabă bună.

Povestea e următoarea: Lowen ajunge în postura de coautor al unei serii de succes scrisă de Verity Crawford, care din motive de sănătate nu își mai poate onora contactul. Ca să-i cunoască mai bine opera și să parcurgă notițele acesteia, Lowen este invitată în casa autoarei pentru a începe documentarea. Dar ceea ce descoperă ascuns în biroul lui Verity este cu adevărat șocant și neașteptat – o autobiografie brutal de sinceră și de detaliată, din care descoperim cu fiecare capitol parcurs o femeie cu totul diferită de imaginea pe care o aveau fanii și propria familie despre ea.

A fost Verity o psihopată sau nu? A fost ea în stare de toate lucrurile acelea oribile sau nu? Și-a meritat pedeapsa sau nu?

Am terminat cartea de două zile și încă mă bântuie întrebările astea, încă mă gândesc la tot ce a făcut Verity și la finalul tulburător.

Povestea de dragoste care se naște între Lowen și Jeremy e cumva în planul doi, dar nu mai puțin interesantă, deoarece umbra lui Verity pândește după fiecare colț, iar obsesia ei pentru Jeremy este de-a dreptul tulburătoare. Nu poți face abstracție de ea. Te acaparează complet și la un moment dat îți dă fiori.

Dacă nu ați citit până acum nimic de Colleen Hoover, Verity poate fi o alegere foarte bună pentru a-i da o șansă. Dacă vă place Colleen Hoover, Verity o să vă transforme în fani.

O carte foarte bună, care  își merită din plin laudele. Recomand!

Romanul a apărut la editura Epica Publishing, în colecția EpicLove și o găsiți pe Libris.

Rating Goodreads: 5/5*

Iustina Dinulescu

„Noua Zeelandă, 1875: Viața liniștită a lui Lizzie și Michael Drury, fericiții posesori ai unei mari ferme de ovine, este tulburată când fiica lor, Matariki, este răpită de tatăl ei biologic, Kahu Heke, o căpetenie răzvrătită a maorilor. În timp ce soții Drury sunt îngrijorați pentru fiica lor, familia Burton se reunește, fiul lui Kathleen, Colin, intorcandu-se în Noua Zeelandă. Nimeni nu bănuiește însă ce evenimente va declanșa acest lucru.”

Cine a citit-o pe Sarah Lark știe că are un talent deosebit de a povesti și de a picta tablouri cu cuvintele. De asemenea, sunt sigură că știu și faptul că la un moment dat, din dorința de a da cât mai mult, autoarea începe să se piardă în detalii. Eu am observat acest aspect atât în prima trilogie – În țara norului alb, cât și în cazul acesteia. În primul volum al seriei totul este la superlativ – personajele, acțiunea, interacțiunea dintre ele, suspansul și răsturnările de situație. Ei, începând cu al doilea volum strălucirea începe să pălească, nu știu de ce.

Ca și în Cântecul maorilor, al doilea volum al trilogiei În țara norului alb, autoarea și-a îndreptat atenția în cel de-al doilea volum al trilogiei Kauri către populația băștinașă a Noii Zeelande – triburile maori. Mai exact, a adus în atenția cititorului luptele pe care maorii le-au dus cu pakeha, oamenii albi care au colonizat insula, cei care i-au marginalizat și le-au îngrădit drepturile încercând să-i păcălească, deși aceștia fuseseră primii veniți pe insulă. Nu zic că nu a fost interesant, dar cred că autoarea s-a focusat prea mult pe aspectul ăsta, neglijând puțin celelalte personaje ale poveștii. De asemenea, toate răsturnările de situație le-a lăsat pentru ultima parte, care a părut oarecum precipitată din cauză că a sărit dintr-o dată prea mulți ani din viața personajelor.

În umbra arborelui kauri îi are ca protagoniști pe copiii personajelor primului volum, adică pe Heather – fiica lui Kathleen cu Ian Coltrane, pe Matariki – fiica lui Lizzie cu căpetenia maori Kahu Heke și pe Violet, un personaj nou, care mie personal mi s-a părut cel mai interesant și mai reușit. Eu am privit romanul ăsta ca fiind un manifest al feminismului. Începând cu faptul că toate trei personajele principale sunt femei, apoi cu temele care apar pe parcursul romanului – cum ar fi lesbianismul (deși la vremea aia, în anii 1870-1890 acesta nu avea niciun nume, era o anomalie și o rușine și atât) sau lupta pentru emanciparea femeii prin obținerea dreptului la vot.

Trei femei, trei tipologii diferite, trei destine diferite, fiecare arătând câte o fațetă a locului femeii în societate în acele vremuri și în acele locuri, a luptei pentru supraviețuire, pentru recunoașterea identității și pentru dobândirea independenței față de bărbați. Spre deosebire de Aurul maorilor, în acesta nu poveștile de dragoste au fost în prim plan, ci drumul către sine al personajelor principale. Desigur, nu au lipsit nici acestea, dar mi-a plăcut că au fost lăsate cumva în spatele scenei. A fost mai mult despre frământările interioare ale femeilor, despre deciziile și compromisurile lor și despre puterea de a o lua mereu de la capăt.

„-Căsătoria nu te ajuta cu nimic, Violet! Dacă te refugiezi pripit într-o căsătorie, nimerești din lac în puț.
-Ar putea…ar putea să fie un fel de târg, șopti Violet.
-Deseori chiar asta este, copilă! Însă rareori ești cumpărătorul ori vânzătorul. Tu ești calul.” 

Povestea lui Violet reflectă în cel mai dur mod condiția femeii sărace în anii 1800. Ca fiică, obligată să muncească cot la cot cu mama pentru gospodărie, temandu-se în fiecare minut din fiecare zi de un tată alcoolic și abuziv. Mai târziu, ca soție, obligată să suporte abuzurile unui alt bărbat alcoolic și agresiv, cu rol de soț. Femeia era un nimeni, un nimic, un simplu incubator pentru copii, o sclavă sexuală, o servitoare, o carcasă goală care nu avea drepturi, doar obligații. Sună dur și este dur. Dureros chiar. Povestea lui Violet dă glas prea multor femei a căror poveste e departe de a fi ficțiune. De aceea cred că trebuie să le fim recunoscătoare tuturor acelor femei care s-au luptat pentru noi, cele de astăzi, pentru ca noi să avem drepturi, să putem alege, să putem renunța dacă asta ne dorim, să putem avea o VOCE.

„Acest roman este dedicat emancipării din mai multe puncte de vedere. Acțiunea sa pleacă de la războaiele dintre maori, de la lipsa de drepturi a femeilor în așezările miniere și de la legislația din 1893, care, formal, proclama egalitatea de sex și rasă.” – Sarah Lark

În umbra arborelui kauri a apărut la editura Rao și este continuarea romanului Aurul maorilor.

Rating Goodreads: 4/5*

Iustina Dinulescu

„Detectiva Renee Ballard a fost mutată disciplinar în tura de noapte, după ce a înaintat o plângere de hărțuire sexuală împotriva șefului ei.

Luna aceasta am intrat direct în tura de noapte…oh, și de ce aventură am avut parte! Nu mai citisem de ceva vreme un roman polițist. S-a nimerit la fix cu dispoziția mea și m-a deconectat pentru câteva zile de la rutina mea literară.

Poliția este o lume dominată de bărbați. O lume în care femeile și-au făcut cu greu loc și în care pentru a rămâne acolo trebuie să facă diverse compromisuri. Unele le fac. Altele nu. Renne nu este genul de femeie care să facă asta. A fost retrogradată din funcție pentru că a raportat faptul că a fost hărțuită sexual de fostul ei șef. Partenerul ei nu a susținut-o, deși știa că este adevărat, așa că Renne a ajuns să lucreze doar în tura de noapte, într-un alt departament. Munca de noapte nu i se potrivea însă unui detectiv ca Ballard. Ea voia să aibă parte de acțiune, să investigheze, să găsească vinovații, lucruri care în tura de noapte nu îi erau permise. Trebuia doar să meargă la fața locului, să întocmească rapoarte și să le predea dimineața detectivilor din tura de zi, care urmau să se ocupe mai departe de caz. 

Într-o noapte, Renne are parte de 3 cazuri care îi stârnesc însă curiozitatea, iar impusul de a nu mai sta pe tușă în ciuda tuturor regulilor este prea mare. Faptul că este oarecum oaia neagră a poliției din L.A. datorită scandalului legat de hărțuire nu îi va face însă misiunea mai ușoară, căci uneori va obține informații de două ori mai greu decât dacă nu ar fi făcut asta pe cont propriu. 

Detectiva are fler, este extrem de perspicace și de ambițioasă, însă pentru că este nevoită să încalce regulile, viața îi este pusă în pericol. Mi-a plăcut modul ei de a gândi și de a acționa, dar uneori am avut senzația că a lipsit ceva în mersul lucrurilor. 

Mi-ar fi plăcut o analiză mai amănunțită a cazurilor, a motivelor pe care le-au avut făptașii și o interacțiune mai mare cu ei. Au fost câteva momente moarte, dar per total a fost un thriller polițist destul de bunicel. Cu siguranță voi citi și următoarele volume din serie atunci când vor apărea.

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți aici pe site-ul editurii. 

Rating Goodreads: 4/5

Iustina Dinulescu

„Când Gracie Burton află că la Castello Montefosco, în zona Toscanei, se organizează un curs de artă culinară timp de o săptămână, aceasta nu poate rezista tentației de a se întoarce spre trecutul pe care l-a lăsat în urmă în Italia. Deși Gracie nu este în relații prea bune cu fiica ei, Carina, și cu nepoata Anastasia, cele doua decid să o însoțească în călătorie, fară să aibă vreo idee despre secretele ascunse o viață întreagă.

În acea săptămână, Gracie le dezvăluie adevărul despre motivul care a readus-o înapoi la castel și la misteriosul lui proprietar, contele Bassanelli. Carina și Anastasia află cu stupoare că Gracie a petrecut 15 ani în Italia ca ucenică a unchiului ei, un celebru restaurator și mare colecționar de artă.

În acea perioadă s-a îndrăgostit lulea, iar acum, după 41 de ani, se întoarce cu speranța că va putea îndrepta unele dintre greșelile trecutului. Gătind rețete speciale și înconjurată de sufletele frumoase ale oaspeților de la castel, Gracie se apropie din nou de familia ei și, împreună, cele trei femei reînvață ce înseamnă iubirea.”

Romanele de dragoste nu sunt chiar specialitatea mea, dar din când în când mai simt nevoia și pentru astfel de povești. Povești care te trimit pe alte meleaguri și prin intermediul cărora călătorești cu sufletul prin alte suflete.

Am citit acum câțiva ani o carte scrisă de Santa Montefiore (Marea iubirii pierdute) și mi-a plăcut stilul literar al autoarei, pentru că prin intermediul poveștii chiar m-a făcut să călătoresc cu gândul în Italia (Puglia), să cutreier străduțe, să mă îmbăt cu mirosurile de mâncare delicioasă și să admir priveliștile minunate. Aflând că în sfârșit, după atâția ani, urmează să fie tradus încă un roman și la noi m-am bucurat nespus, așa că imediat cum am intrat în posesia acestei cărți am și plecat în călătorie. De această dată în Toscana, pe care sper din suflet să o văd cu ochii mei într-o bună zi.

„Oriunde întorcea privirea, vedea numai flori. Grămezi de bougainvillea purpurii, cascade de trandafiri albi și roz, tufe de gardenii indecent de mari, iar mireasma lor – o, mireasmă era ceva de vis. Dincolo de chiparoși, și de pinii umbrelă se zăreau coline rotunjite, ca de catifea, și văi luxuriante ce se pierdeau în cețuri cât vedeai cu ochii.”

Primăvară în Toscana este exact așa… precum o primăvară. Îți dă fluturi în stomac, te trezește din hibernare, dar te face să tânjești după mai mult. Am terminat de citit, dar am simțit că nu am primit tot ce așteptam și tot ce ar fi trebuit.

Gracie Burton, o văduvă care trăiește singură într-un sătuc plictisitor și mohorât din Anglia, revine în Italia, pe care a lăsat-o în urma ei în mare grabă cu mai bine de 40 de ani în urmă. Hotărârea de a se întoarce exact în locul de care a fugit fără să se mai uite vreodată înapoi o ia atunci când găsește într-o revistă un articol despre castelul Montefosco, care este gazda unui curs de artă culinară. Așadar, Gracie pleacă în Toscana, însoțită de fiica și de nepoata ei, încercând să facă pace cu trecutul dureros despre care nu a povestit nimănui, niciodată.

Odată ajunsă acolo, acțiunea romanului se divide între prezent și trecut, până spre final, când devin din nou un întreg. Ne întoarcem deci înapoi în timp și aflăm povestea tinerei Gracie, o fată care ducea o viață modestă în Anglia și care avea un talent deosebit la pictură. Unchiul Hans îl remarcă și o ia să trăiască alături de el într-o vilă superbă din Toscana. Ea îi devine ucenică și cu timpul complice, căci unchiul Hans nu doar picta și restaura tablouri, ci le și…falsifica. Tot sub cerul însorit al Toscanei, Gracie își întâlnește marea și unica iubire, pe contele Tancredi Bassanelli, care, în ciuda tuturor sorților care le sunt potrivnice, se îndrăgostește la rândul său de tânără. Dar, ca orice poveste de dragoste, nu duce lipsă de doza ei dramatism și de suferință. Viața nu e chiar atât de ușoară pentru doi oameni care nu aparțin acelorași lumi și nu se supun acelorași reguli.

Mi-a plăcut mult povestea lor de dragoste și povestea tinerei Gracie. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost povestea din prezent, căci nu mi s-a părut verosimilă. Înainte de plecarea în Toscana, Gracie și fiica ei aveau o relație foarte tensionată. Nu aflăm de ce s-a răcit relația lor. Carina locuia departe de mama sa, dar oricum nu vorbeau cu lunile, se vedeau o dată pe an și singura explicație pe care o primim e că această Carina era o femeie de afaceri foarte ocupată, care deși stătea non stop cu telefonul în mână, nu avea niciodată timp să-și sune mama. Aceeași relație aproape inexistentă și tensionată o are de asemenea și cu propria fiică, Anastasia, pe care ar prefera să o lase mai degrabă să zacă bolnavă la internat, decât să meargă să o ia acasă pentru că… îi cam încurca programul. Mi s-a părut cel puțin ciudat. Prin urmare, înainte de plecarea în Toscana, cele trei personaje erau aproape ca niște străine obligate de împrejurări să călătorească împreună.

Cursul de artă culinară durează o săptămână. Ei bine, în aceste zile se întâmplă minuni. Carina se schimbă la 180 de grade după 3 zile, Anastasia la fel. Relațiile dintre mame și fiice, bunică și nepoată se transformă și ele efectiv peste noapte după 18 ani în care au fost moarte. Poate sunt puțin ironică, dar m-a deranjat teribil faptul că autoarea a justificat toate aspectele astea doar prin „aerul” Italiei și farmecul locului. Este imposibil ca o prăpastie atât de mare între părinți și copii să dispară pur și simplu în câteva zile. Nu am simțit conexiunea dintre cele trei, iar dialogurile lor au fost uneori stângace. Autoarea s-a grăbit, a grăbit personajele, nu le-a dat timp suficient să ajungă acolo unde și-a dorit ea.

Nu m-a mulțumit nici modul în care a gestionat contextul pe care ea însăși l-a oferit personajelor sale – cursul de gătit. Mă așteptam la mai mult, la descrieri mai amănunțite ale mâncărurilor, ale aromelor. Interacțiunea socială din cadrul cursului mi s-a părut de asemenea forțată și incompletă.

„Școala asta e mai mult decât o școală de gătit. E o școală a sufletului. Frumusețea locului vă va îmbogăți sufletul, dacă o să-i  dați voie s-o facă.”

Finalul, așa cum spuneam mai sus, contopește trecutul cu prezentul, dezvăluie secretele demult îngropate, scoate la lumină adevăruri noi și acordă șanse noi. Ideea de bază a romanului este aceasta – ca să fii fericit în prezent trebuie să fii împăcat cu cine ai fost și ce ai făcut în trecut. Greșelile nu se repară de la sine, iar timpul nu aduce întotdeauna cu sine uitarea. Trebuie să-ti faci curaj și să îți înfrunți slăbiciunile.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon.

Rating Goodreads: 3.5 – 4

Iustina Dinulescu

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Fragmente:

„Oamenii care nu se bucură de mâncare nu se bucură nici de viață.”

„Întotdeauna mai e ceva de învățat. Chiar atunci când iți închipui că știi totul, mai descoperi un nou orizont. Să nu uiți asta niciodată.”

„Nu se întâmplă nimic dacă suferi din dragoste. Nu-i sfârșitul lumii. De fapt, aș zice că e o etapă esențială ca să te maturizezi. O inima rănită te învață ce înseamnă înțelepciunea, compasiunea și înțelegerea față de ceilalți. Suferința din dragoste sapă adânc în ființa ta, facandu-te mai deschis către lume și mai conștient. E parte din marea experiență a vieții.”

„Nefericirea ne face să privim înlăuntrul nostru. Ne ajută să comunicam cu oamenii la un nivel mai profund, să-i înțelegem și să ne fie milă de ei. Ne face mai buni la suflet.”

„Frumusețea e mereu la îndemâna noastră. Gata în orice moment să trezească sufletul, așteptând să fie observată și lăsată să-și facă treaba.”

„Nu trebuie să intervii niciodată în natură. Poți doar s-o observi și s-o lași să-și vadă de ale ei. Ține minte că totul are un scop. Nimic nu e întâmplător. Întotdeauna există o cauza și un efect. Sărim de la o experiență la alta și luăm cu noi ceea ce-am învățat. Asta înseamnă să fii înțelept.”

„Jaya, jurnalistă newyorkeză, este devastată după ce pierde a treia sarcină, căsnicia i se destramă și totul pare să se prăbușească. Pentru a-și mai alina suferința, pleacă în India, în căutarea unor răspunsuri despre trecutul familiei sale.

Cucerită de peisajele, sunetele și mirosurile insolite care o asaltează, Jaya începe să studieze cu entuziasm cultura Indiei. Ravi, fostul servitor și confident al bunicii ei, Amisha, o ajută să descopere luptele, perseverența, iubirea ascunsă și căderea tragică a acesteia în timpul ocupației britanice.
Grație poveștii extraordinare a curajoasei Amisha, Jaya își descoperă un optimism și o putere pe care nu le-a bănuit niciodată.”

Un roman opulent despre secrete, iubire și loialitate. O celebrare a frumuseții poveștilor și a puterii lor de a ne ajuta să ne descoperim pe noi înșine.

– New York Journal of Books

De când am descoperit acest roman la „noutăți” am știut că este genul de carte care o să mi se lipească de suflet. Nu m-am înșelat. Taina povestitoarei explorează sufletul uman prin prisma celui mai puternic sentiment care ne guvernează viețile – iubirea.

Două femei, două povești diferite plasate în vremuri diferite, două destine care se împletesc în moduri nebănuite. 

Amisha a fost un personaj remarcabil din multe puncte de vedere. A avut neșansa să se nască și să trăiască într-o epocă mult prea limitată pentru spiritul ei care tindea spre libertate. Amisha a fost căsătorită conform tradiției vremii la 15 ani, dar ea nu era precum fetele obișnuite de vârsta ei. Avea aspirații, avea pasiuni, visa să fie mai mult decât o soție care îngrijește de gospodărie și se supune întru totul voinței și dorințelor soțului. Îi plăcea să scrie povești, se pierdea și se regăsea printre cuvintele așternute pe hârtie, își dorea mai mult de la ea și de la comunitatea în care trăia. Visa la libertatea femeilor, la dreptul de a învăța și de a fi independente – lucruri care păreau o utopie în India anilor 1930-1940. Amisha a fost o femeie puternică, blândă, conștientă de locul ei în lume, dar dornică să fie mai mult. O dovadă în acest sens este prietenia cu Ravi, servitorul său devotat, prietenul și confidentul ei, care pentru restul lumii era un paria (adică un nimeni în sistemul castelor), dar pentru Amisha era neprețuit. M-a impresionat profund legătura dintre cei doi, o adevărată lecție despre prietenie, sacrificiu, încredere și devotament – valori tot mai puțin întâlnite în vremurile noastre. 

„Amisha trăise în umbra celorlalți aproape toată viața ei. Își ascunsese visul de a scrie, de parcă era un blestem, de care trebuia să-i fie rușine. I-a născut fiii lui Deepak și i-a satisfăcut nevoile. Dar poveștile din sufletul ei au refuzat să moară. Când scria, era transportată într-un loc unde descoperea cine era ea de fapt, dar nu putea fi niciodată în realitate.”

Jaya a plecat în India pentru a găsi răspunsuri legate de familia sa și pentru a se regăsi pe sine după pierderile însemnate de care a avut parte.

„Sarcinile pierdute mi-au răpit cu totul identitatea, nu mai știam cine sunt. În disperarea mea de a avea un copil, nimic altceva n-a mai contat…nici măcar eu.”

Interesant este că acolo găsește mult mai multe lucruri decât căuta sau se aștepta. Înainte de a afla povestea bunicii sale Amisha, Jaya nu știa mai nimic despre familia mamei sale, mamă cu care avea o relație rece și tensionată. De când se știa, Lena a ținut-o la distanță pe Jaya fără un motiv anume, iar în timp relația lor s-a destrămat din ce în ce mai mult. Jaya renunțase să mai caute o cale de a se apropia de mama sa până să ajungă în India. Povestea bunicii este puntea de legătură dintre mamă și fiică, puntea care nu a putut fi găsită decât acum, căci era îngropată sub secrete bine păstrate de un prieten credincios. Ravi îi destăinuie povestea tristă a Amishei, iar deznodământul este unul tragic și dureros.

„În mintea mea, povestea Amishei se împletește cu a mea. Fiecare opțiune care i-a fost refuzată bunicii mele mă face să mă gândesc la opțiunile pe care le am eu la dispoziție. Fiecare durere a Amishei mă face să mă gândesc la toate ocaziile când mi-am spus că nu-mi pasă. Femeia care era ea mă face să mă gândesc la femeia care nu sunt.”

Finalul celor două povești, atât al Amishei, cât și al Jayei subliniază aceleași idei – că fiecare om are destinul lui, că unele decizii se răsfrâng asupra mai multor generații viitoare, că adevărul și secretele sunt aflate la momentul potrivit, că viața ne scoate în cale obstacole pentru a deveni cea mai bună versiune a noastră, că iubirea este forța care face imposibilul posibil și că tot ea schimbă viețile oamenilor într-un mod ireversibil. 

„Deși Taina povestitoarei reflectă pe alocuri latura sumbră a naturii umane, tonul romanului este plin de speranță, iar imaginile construite de Badani sunt de o frumusețe care iți taie respirația.”

– USA Today’s Happy Ever After

Taina povestitoarei este un roman de o sensibilitate aparte, care îți călăuzește pașii spre tine însuți și care te obligă să meditezi asupra vieții, istoriei, timpului. Nu ai cum să-i reziști. 

A apărut în colecția Fiction Connection a editurii TREI și îl găsiți negreșit pe Libris. 

Rating Goodreads: 5/5

Iustina Dinulescu

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Fragmente:

„Jaya, uneori e mai bine să renunți la ceva, daca-ți provoacă suferință.”

„Bunătatea adevărată e o raritate printre oameni, iar când o descoperi, sunt de părere că trebuie prețuită.”

„Atunci când întinzi mana către celălalt cu respect vei fi întâmpinat cu brațele deschise.”

„Cei care pleacă au un motiv mai puternic decât să rămână.”

„Uitându-mă acum în urmă, cred că toți ne protejăm de ceea ce ne e prea greu să știm.”

„Când ești împins la pământ, se pare că ai două opțiuni. Să te supui și să rămâi acolo, sau să te ridici și să întrebi de ce.”

„În mitologia indiană, când luna acoperă soarele, întunericul are puterea să-ți învăluie viața. Dar lumina noastră nu vine întotdeauna de la strălucirea soarelui. În întuneric, trebuie să ne uităm după stele. Strălucirea lor are propria ei putere.”

„Viața e un puzzle cu piese ce parcă își schimba constant forma ca să modifice imaginea.”

„Poate că viața e o serie de decizii în care se amestecă și destinul. Poate că înseamnă să accepți faptul că imposibil e asta: să cauți să deschizi o alta ușă. Și poate că înseamnă că trebuie să fii mai puternic ca oricând atunci când treci prin cele mai grele momente ale vieții.”