„Chris și Cathy au încercat întotdeauna să-și protejeze copiii de aflarea secretului dureros care le-a marcat familia. S-au dedicat trup și suflet pentru ca Jory, Bart și micuța Cindy să aibă copilăria fericită de care ei nu au avut parte. Însă, în ciuda tuturor eforturilor, ei nu vor reuși niciodată să scape de propriile fantome.
Armonia familială pe care au creat-o se spulberă odată cu instalarea în conacul alăturat a unei noi vecine, o femeie misterioasă, care poartă numai haine negre și îi supraveghează în permanență. Bătrâna îl cucerește în curând pe Bart, un copil cu o imaginație bogată, invitându-l să mănânce înghețată și prăjituri. Treptat, atitudinea micuțului se schimbă, ca și cum cineva, sau ceva, îl împinge la acte nebunești și violente. Dar acesta e doar începutul. Chris și Cathy sunt pe cale să piardă tot ceea ce iubesc… poate pentru totdeauna.”
Dacă primele două volume mi s-au părut reuşite şi captivante, acesta m-a cam dezamăgit puţin. În primul rând pentru că am pierdut „vocea” lui Cathy şi-apoi pentru că povestea se cam încalceşte ciudat, aproape neverosimil sau tras de păr pe alocuri. Acest volum este povestit de către cei doi băieţi ai lui Cathy- Jory şi Bart. Mă obişnuisem să o „ascult” pe Cathy, să rezonez cu ea chiar dacă mă călca pe nervi uneori. Capitolele lui Jory sunt plăcute, căci el este o fire caldă şi plăcută, însă mai tânărul său frate, Bart, este un copil-problema. Cei doi sunt ca ziua şi noapte. Unul lumină, altul întuneric. Unul iubire, celălalt ură. Încă dinainte de apariţia vecinei îmbrăcate în negru care le tulbură existenţa aparent liniştită, Bart era un băieţel destul de confuz şi de singuratic, egoist şi posesiv, cu o imaginaţie foarte bogată, care tindea deseori să joace un rol decât să rămână ancorat în realitate.
Ei bine, nu e greu de ghicit şi oricum aflăm destul de repede că bătrâna de alături este chiar Corrine, care se mută atât de aproape de copiii săi din dorinţa de a-şi răscumpăra păcatele din trecut. Ea se străduieşte să-i ofere afecţiune lui Bart, însă în această familie ciudată lucrurile nu au cum să se aşeze atât de bine pur şi simplu.
Bart începe să se schimbe după intrarea bunicii sale în viaţa sa, dar răul nu vine de la ea, ci de la majordomul său, care profită de instabilitatea psihică a lui Bart, încercând să-l convingă să urmeze exemplul atotputernicului său străbunic. Ceea ce urmează este pe cât de bizar, pe atât de creepy. Probabil că mintea copiilor poate fi modelată cu uşurinţă, în special a unui copil inadaptat şi nesigur pe el. Bart devine violent, vorbeşte într-una despre moarte, despre ură, despre pedepse divine şi flăcările iadului. Şi uneori chiar încearcă să pună în aplicare ceea ce îşi imaginează. Mi s-au părut obositoare şi mult prea încărcate capitolele lui. Parcă toată urâţenia umană se ascundea în capul unui singur copil, iar unele lucruri care s-au întâmplat în acest volum pur şi simplu mi-au strâns stomacul. Eu văd copiii doar inocenţi, dar totuşi sunt conştientă că destul de mulţi nu sunt aşa.
La un moment dat Cathy se gândeşte că ceea ce a devenit Bart este pedeapsa ei pentru modul în care a fost conceput. Un copil al răzbunării, cu sufletul plin de ură şi de fantome ale trecutului. Da, acesta este Bart.
Pe fondul poveştii spuse de cei doi copii ai lor, Cathy şi Chris sunt încă acei copii care au evadat din mansardă: consumaţi de trecut şi ruşinaţi de relaţia lor, cu toate că se iubesc ca nimeni alţii. Ar fi trebuit să înveţe ceva din tot ce s-a întâmplat pe când ei erau copiii şi aflau secretele părinţilor lor. Mizeria iese tot timpul la suprafaţă. Secretele sunt mereu dezvăluite mai devreme sau mai târziu.
Aşteptam cu nerăbdare să termin de citit Spinii destinului. Am observat că în Seminţele trecutului i se redă cuvântul lui Cathy. Cât mă bucur!
Ţineţi aproape!
Fragmente:
„Bănuiesc că unul dintre cele mai triste adevăruri ale trecerii spre viața de adult este că nu mai există nimeni destul de mare sau de puternic care să te poată ridica în brațe și să te țină strâns, și să te facă să te simți din nou în siguranță.”
„Aș vrea să scriu că nu pot să fiu decât recunoscătoare că, din toate tulpinile spinoase, florile din mansardă au reușit să crească și să nască măcar câțiva trandafiri, trandafiri adevărați, din aceia care înfloresc la soare. Mi-ar plăcea să termin spunând asta. Dar nu pot. Cu toate astea, am îmbătrânit destul și sunt destul de înțeleaptă ca să accept monedele de aur primite, și niciodată, absolut niciodată, nu voi întoarce pe toate părțile ceva care strălucește, ca să caut murdăria.”
Post-ul Spinii destinului, de V.C. Andrews apare prima dată în Momente in viata.