De câte ori ți-ai spus mâhnit, supărat, întristat, “De astăzi, nu o să mai…”, continuarea fiind, evident, un moment care ți-a șters zâmbetul de pe chip și bucuria din suflet, o clipă care ți-a ucis speranța și pofta de viață?
O să răspund tot eu la întrebare. De “n” ori. De atâtea ori ți-ai promis că nu vei mai lăsa pe nimeni să te rănească ori că nu te vei mai lăsa afectat de bârfele și răutățile celor din jur. De atâtea ori ți-ai promis ție însuți că vei zâmbi mai mult, că te vei bucura de fiecare zi care îți este dăruită, că nu te vei mai supăra din orice nimic, că nu vor mai conta decât oamenii foarte apropiați.
Și? Ai eșuat lamentabil în a-ți ține propriile promisiuni. Pentru că au trecut nu știu câte zile de când n-ai mai stat în liniște pe o bancă să privești cerul, pentru că ieri n-ai zâmbit, pentru că azi a trecut fără să faci nimic care să te bucure și pentru că mâine vei fi la fel de încruntat. 

E simplu să dai sfaturi altor oameni. Toată lumea se pricepe la asta, pentru că fiecare dintre noi s-a lovit la rându-i, de mai multe ori, de zidul vieții. Totuși, atunci când vine vorba de tine, iei cele mai proaste decizii, căci nu ții niciodată cont de sfaturile bune pe care le-ai dat altor oameni. Suntem învățători, dar nu și învățați.
“De astăzi, nu o să mai…” se transformă în “De mâine, nu o să mai…” și uite așa pierdem numărătoarea zilelor în care am stat triști pentru că ne-am închis în suflet vorbe care ne-au rănit, în care ne-a fost teamă să spunem ce simțim și ne-am lăsat călcați în picioare, în care ne-am lamentat atunci când lucrurile au mers prost, în loc să luăm decizii pentru a schimba ceva, în care am privit superficial lucrurile importante sau în care ne-am lăsat orgoliul să ne întunece judecata.

“De astăzi, nu o să mai…” s-a uzat de atâtea încercări nereușite. Și totuși, acel AZI poate va veni într-o zi, oricare…

Iustina Ţalea Dinulescu

Cred că o dovadă de iubire e și faptul că ultima bucata care rămâne în farfurie e întotdeauna a mea.

Tu ești Acasă.

Mi-era dor să mă trezesc dimineață târziu și să privesc în oglinda scăldată în soare un chip senin, cu ochi calzi și blânzi. Mă săturasem de acei ochi încercănați și obosiți, triști, lipsiți de viață și de chipul inexpresiv și rece care mă sfida de fiecare dată când mă așezam, lipsită de chef, în fața oglinzii.
Mi-era dor să râd, să râd zgomotos și colorat.
Mi-era dor să nu mai simt doruri inexplicabile, de nestins, doruri care mă sufocau, doruri care mă dureau, doruri care mă tulburau.
Mi-era dor să mă simt liberă, să nu mă mai supun niciunei reguli, să alerg, să dorm, să visez, să tac.
Mi-era dor cred din nou în ceva.
Mi-era dor să găsesc în brațele lui toate răspunsurile până rămâneam fără întrebări.
Mi-era dor de lacrimi de fericire și de emoții copleșitoare.
Mi-era dor de o zi în care să nu fac nimic remarcabil, dar în care să îmi simt sufletul vibrând de viață.
Mi-era dor de simplu, de sincer, de sublim.
Mi-era dor de mare, de nisip, de valuri care ajung întotdeauna la mal.
Mi-era dor de părți din mine care s-au pierdut și pe care nu le-am mai regăsit niciodată.
Mi-era dor de tot ce-mi lipsea.

Iustina Ţalea Dinulescu

Oamenii care te aștepți să-ți fie alături în cele mai importante momente din viața ta, sunt adesea preocupați cu altceva. În aceste momente te simți inevitabil singur și uitat, chiar dacă în jurul tău roiesc o mulțime de alți oameni.
Clipele frumoase durează atât de puțin, însă amintirea lor rămâne atât de vie și de recentă chiar și la mulți ani distanță de când s-au întâmplat.
Iubirea nu e un sentiment care te limitează, ci e un sentiment care te înalță și care te face să crezi că totul are sens.
Atunci când totul se prăbușește în jurul tău agață-te de ultima speranță. Atunci când o pierzi și pe ea ești ca o barcă în mijlocul oceanului. E greu să mergi înainte fără nici o speranță.

Cred că, de fapt, absolut nimic nu este atât de simplu precum pare. Socoteala de-acasă nu se potrivește aproape niciodată cu cea din târg, rănile nu se vindecă niciodată ușor sau nu se vindecă deloc, prietenii vin și pleacă pe neașteptate, lacrimile de bucurie se transformă uneori în lacrimi de tristețe și invers, ca totul să aibă un echilibru.
Uneori, te poți preface atât de bine, arătând lumii că ești fericit, în spatele zâmbetului tău ascunzându-se în realitate multă durere și nesiguranță. Da, fericirea poate fi mimată și o mimăm cu toții de prea multe ori, până ajungem să ne credem și să avem falsa senzație că totul e în regulă, că suntem fericiți.
Sunt momente când trebuie să ne croim singuri propriul drum, cu greșeli, cu regrete, cu păreri de rău, și-apoi cu victorii, cu bucurii și cu încredere că suntem capabili, că avem o șansă la fericire.
Unele zile sunt un calvar, altele sunt o binecuvântare. Unii oameni sunt îngeri, care ne călăuzesc pașii pe drumul cel bun, alții ne sunt demoni, care ne întunecă sufletul cu cele mai urâte sentimente.
Sinceritatea poate fi o armă cu două tăișuri și de câteva ori e posibil să te rănești chiar tu cu ea, căci oamenii preferă o minciună ambalată frumos, decât un adevăr servit la rece, cu toate că fiecare susține contrariul. Vezi? Până și asta e o minciună… că urâm minciuna.

Nimic nu mai pare la locul lui. Cred că acesta este motivul pentru care ne simțim uneori pierduți, pentru că locul nostru nu mai pare demult al nostru…

Iustina Ţalea Dinulescu

Să pleci. Să-ți pui toate visele într-un cufăr și să pleci cu el la drum. Asta simți, uneori, că e calea de urmat.
Să arunci tot acolo speranțele unui mâine mai blând și să pornești pe un drum nebatatorit, fără o țintă anume și fără nici o așteptare. Dacă ai putea ți-ai goli sufletul de tot, de orice urmă de sentiment urât care l-a întinat și care l-a făcut să plângă, ca să-l poți umple mai apoi cu lumină, cu căldură, cu pace.

Câte îndură săracul nostru suflet! Până într-o zi, când, simți într-un mod dureros că ai pleca în lumea largă, fără să dai cuiva vreo explicație. Atunci sufletul nu mai poate îndura nici măcar o mizerie, din partea nimănui. E obosit, mâhnit, rănit.

Mă încearcă iarăși un sentiment pe care l-am simțit de puține ori până acum. Acela de a pleca undeva, oriunde, fără a privi cu regret înapoi. Și de fiecare dată când am făcut asta m-am simțit eliberată. Deși uneori mi-a fost greu să pornesc pe un drum necunoscut, m-am simțit împăcată sufletește și într-o oarecare măsură liberă.

Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri. 

Iustina Ţalea Dinulescu

În ultima vreme m-ați cam certat că rubrica “Bun de citit” nu mai este actualizată. Am întârziat puțin pentru că m-am apucat de o serie, o trilogie, pe care abia azi-noapte am reușit să o termin…
Este vorba despre seria “Cântul vrăjitoarelor”, a autoarei de origine franceză, Mireille Calmel. Nu auzisem până în prezent pe nimeni vorbind despre ea, cu toate că are la activ încă două serii de romane, destul de cunoscute și de apreciate în țara ei de origine.

Deși la prima vedere poate părea că romanul este unul pentru adolescenți, nu este așa. Cel puțin nu în viziunea mea. Pe măsură ce parcurgi capitol după capitol, acțiunea devine din ce în ce mai complicată, apar multe personaje, care aparent par neînsemnate, dar care se dovedesc a fi extrem de importante în desfășurarea acțiunii, personajele principale tind să devină ambivalente, astfel că nu mai poți ține seama cine e bun și cine e rău.
Izul medieval dat de plasarea acțiunii în anul 1483, cu descrieri amănunțite ale castelelor și vestimentației vremii te fac să te rupi de realitate și să te simți acolo, chiar ca simplu spectator.

Povestea lui Mireille Calmel, cu domnițe și cavaleri, zâne și vrăjitoare m-a cucerit de la primele pagini, astfel că v-o recomand cu dragă inimă.

O scurtă descriere a primului volum:

Cântul vrăjitoarelor – volumul 1

“Nu departe de castelul Sassenage, tânara Algonde se zbate în van să scape din vâltoarea torentului care a înşfăcat-o. În ciuda eforturilor sale, este purtată de apele învolburate spre muntele unde se spune că îşi are sălaş Mélusine. Toţi o credeau pierdută, dar tânăra se trezeşte într-o grotă subterană, lângă un trup de femeie rece şi vâscos, care, de la brâu în jos, se continuă cu o coadă de şarpe de mare. Cum de a reuşit să supravieţuiască şi ce juramânt a trebuit să facă astfel încât să scape cu viaţa nimeni nu ştie. Ce se întâmplă cu această tânără fată a cărei frumuseţe păleşte pe zi ce trece? Ce i-a jurat zânei în schimbul vieţii? Forţată să păstreze tăcerea pentru a-l proteja pe barbatul pe care îl iubeşte, Algonde va încerca să scape din capcana pusă în calea ei dinainte de a se naşte.”

Din câte am priceput eu, volumul 3 nu este adevăratul sfârșit, deoarece în “scrisoarea” de la final, autoarea dă de înțeles că va mai urma un volum.
Dacă decideți că merită, o găsiți aici. Iar după ce o citiți vă aștept să împărtășiți impresii.

Cu drag,
Iustina

Pentru că sâmbăta avem timp liber și pentru că ne place să gătim împreună, pentru că ne place să mâncăm bun și piperat și pentru că ne place să experimentăm… în seara asta am gătit ceva delicios, repede de preparat, care a umplut casa de aromă și farfuria de culoare.
Nu știu exact cum se numește rețeta, dar am citit că e un fel de fajitas. Nu știu, nu cunosc!

Rețeta:
un piept de pui
3 ardei grași mari
1 ceapă mare
usturoi
ulei de măsline, boia de ardei (iute sau dulce după gust), sare, piper, oregano, maghiran – asta am pus noi, dar cu siguranță se poate diversifica

Pieptul de pui se taie fâșii, la fel și ardeiul, iar ceapa se taie solzi. Se adaugă toate condimentele și uleiul. Suflecați mânecile și amestecați bine cu mâna ca toate ingredientele să se îmbine cum trebuie (vezi imaginea din stânga).
Se lasă 35-40 de minute la cuptor la 220 de grade. După 15 minute mestecați puțin, după care băgați la loc la cuptor.
După ce scoateți din cuptor, stoarceți un sfert de lămâie peste și amestecați înainte de servire.

Vă asigur că papilele voastre gustative vor fi încântate! ^_^

Adesea ne regăsim pe noi înșine în fața unei răscruci de sentimente. E acel moment când inima spune “Mergi tot înainte”, iar rațiunea te strigă disperată să te oprești sau să schimbi direcția. Tânjești după lucrul interzis la care nu ai renunțat încă, din lașitate sau poate din exces de zel. Te încăpățânezi să crezi că tu poți schimba ceea ce alții nu au putut să schimbe. Și alegi să mergi înainte, urmându-ți vocea inimii.
Cu toate că drumul devine tot mai anevoios, nu te dai bătut și mai dobori câte un obstacol. Dar victoria nu are gustul dorit, iar tu nu înțelegi de ce. Situația pare într-un fel hilară, iar tu începi să te îndoiești că te afli pe drumul care trebuie. Atunci când ești în locul potrivit nu ar trebui să te simți atât de nesigur, de abătut, de… singur. Și te regăsești iarăși în fața unei răscruci de sentimente. Pacea ta interioară a fost înlocuită de un haos, din care nu știi cum să ieși, cum să te ajuți, cum să te vindeci. Atunci realizezi că nu te-ai priceput niciodată în a lua decizii, atunci când vine vorba de sentimente. Ai fost întotdeauna tulburat și influențat de obiectele dorinței tale.
Altfel, nu te-ai regăsi atât de des în fața acelorași intersecții prăfuite și bătătorite de tristețe și de incertitudine. Iar asta înseamnă fie că inima îți da semnale greșite și că e timpul să îți asculți și rațiunea, fie că situația are nevoie de o nouă abordare.

Adevărul este că mânați de sentimente luăm uneori cele mai proaste decizii. Devenim dintr-o dată orbi și surzi și ne aruncăm cu bună știință în prăpastie. Într-un târziu, atunci când ochii văd din nou, iar urechile aud ce trebuie, depinde doar de noi să regăsim drumul înapoi sau să plecăm pe un nou drum, cu inima mai grea, dar cu ceva mai multă înțelepciune.

Iustina Ţalea Dinulescu

Atunci când ești iubit, simți. Vezi iubirea în ochii care te privesc cu blândețe atunci când ești abătut și supărat și o simți în tandrețea cu care două brațe te cuprind la piept într-o tăcere vindecătoare.

Atunci când ești iubit, știi. Pentru că în toate dățile în care iubirea nu ți-a fost împărtășită sau ți-a fost dăruită cu porția ai învățat să faci diferența între a fi și a nu fi iubit.

Atunci când iubești și ești iubit lumea nu mai pare un loc înfricoșător, gata să te absoarbă, ci pare un loc primitor, măcar pentru acea bucățică de cer pe care o privești alături de omul iubit.

Iustina Ţalea Dinulescu

Cum arată sufletul tău? Dacă l-ai putea asemăna cu un loc anume sau cu un obiect, care ar fi acela?

Sufletul meu e ca marea într-o dimineață oarecare de vară, la răsărit.
Sufletul meu e ca o carte, cu miros de vechi, cu coperți prăfuite și roase pe la colțuri, cu pagini îndoite și paragrafe subliniate, păstrând între paginile sale parfumul fiecărui om care le-a atins și le-a îndoit.
Sufletul meu e precum o vioară care cântă de dor și de dragoste, târziu, în noapte.

O mare, o carte, o vioară.

Sufletul tău cum arată?

Iustina Ţalea Dinulescu

Tind să cred că, uneori, dragostea, în loc să te înalțe, te coboară atât de jos, încât nu mai recunoști nimic din persoana care obișnuiai să fii… sau poate că este vorba de slăbiciune, o slăbiciune pe care o confunzi cu ușurință cu dragostea. Iar această slăbiciune nu-ți aduce decât umilință și amintirea unei demnități pierdute.

Iustina Ţalea Dinulescu

Era bântuită de propriile gânduri. Amintirile dureroase încă o mai râneau, în timp ce clipele fericite îi scăpau iar și iar printre degete. Ca niște himere. Ca și cum nu le-ar fi trăit niciodată și erau doar în imaginația ei.
Propriile sentimente o strângeau de gât. Uitase demult ce înseamnă liniștea. Uitase să radă, să viseze, să creadă în ea. Se simțea a nimănui. Își simțea sufletul ca pe o povară prea greu de dus din nou pe umeri în fiecare dimineață.
Își amintea cu dor de momentele de fericire din care a gustat prea puțin și cu regret de toate câte ar fi putut să facă și nu a făcut. Acum toate se întorseseră să o bântuie, să o frământe, să o doară.

Era o fată, singură în noapte, bântuită de propriile gânduri, greșeli și fericiri amărui.

Iustina Ţalea Dinulescu

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au mângâiat
si care te-au legănat când te-ai născut.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au susţinut
când ai făcut primii paşi în viaţă.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au îmbăiat, care
te-au îmbrăcat şi care te-au hrănit,
în timpul copilăriei.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au îmbrăţişat
şi care ţi-au şters lacrimile pe tot
parcursul vieţii tale

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care au trudit
toata viaţa pentru tine….

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile mamei tale…

poezie de Viorel Vintila

Pentru vechi și pentru nou,
pentru zâmbete,
pentru fericiri,
pentru cuvinte și pentru tăceri,
pentru zile senine,
pentru nopți cu vise frumoase,
pentru “Epilog” ca început nu ca sfârșit,
pentru cafele îndulcite cu dragoste,
pentru marea-n doi,
pentru tine și pentru mine,
pentru noi.

Iustina Ţalea Dinulescu

Pe tot parcursul vieții noastre ne împiedicăm și cădem. Apoi, ne ridicăm și continuăm drumul sau schimbăm direcția, schimbăm locuri, chipuri și suflete. Ne întâlnim unii pe alții, pe drumurile pe care ne poartă propriile suflete și ne schimbăm reciproc, într-un mod iremediabil, viețile. Ne iubim, ne rănim, ne urâm, ne iertăm, ne uităm. Ne completăm.

N-aș putea enumera niciodată toate motivele pentru care TOAMNA înseamnă pentru mine fericire.
E ceva în aerul ei, în zilele mohorâte și ploioase, în soarele cu dinți. E ceva fermecat în dansul frunzelor care cad, în culorile perfecte cu care îmbracă toată natura și în goliciunea copacilor din noiembrie.

Eu sunt fericită toamna.

4 ani plini de momente, de stări, de trăiri.
4 ani plini de zâmbete fericite, de lacrimi de tristețe, de melancolii și de nostalgii, de copilării.
4 ani plini de prieteni, de străini, de apropieri și de despărțiri.
4 ani de oameni frumoși. 

Vă mulțumesc sincer pentru toată aprecierea, prietenia și înțelegerea arătată pe parcursul celor 4 ani. Cu toate că de ceva timp nu am mai fost atât de prezentă aici, acest blog/pagină este o parte din sufletul meu pe care o voi prețui întotdeauna și la care nu voi renunța niciodată. Aici am întâlnit foarte multe genuri de oameni. Unii mi-au bucurat sufletul și m-au făcut să mă simt specială, alții m-au înțeles greșit și m-au îndepărtat fără să-mi acorde vreo șansă. Acum, privind în urmă pot spune că sunt recunoscătoare pentru fiecare în parte. În viața de zi cu zi, deși interacționez cu atâția oameni nu reușesc să ajung la sufletele lor decât rareori. Aici, în acest loc, se comunică prin intermediul sufletelor, astfel că am avut ocazia de a fi prezentă într-un mod inedit în viața multor oameni, iar voi, la rândul vostru, mi-ați oferit lecții de viață importante, pe care poate le-aș fi învățat mult mai târziu.

Sunteți minunați. Vă iubesc și vă mulțumesc enorm!

Iustina Ţalea Dinulescu

Sufletul nu cunoaște amânarea. Sufletul îți cere acum, simte acum, plânge acum, râde acum. El nu amână tristețile pentru mai târziu și nici nu ține în loc zâmbetele.
Sufletului îi e dor și nu-i trece de dor. El plânge chiar și după ce ochii rămân fără lacrimi, iar uneori, se simte singur chiar dacă, de fapt, tu nu ești singur.

Sufletului îi este străină amânarea. El cere ce-i al lui și se tânguie după ce-i lipsește. Pentru el nu există mâine.

Iustina Ţalea Dinulescu