„După moartea bunicii pe care a iubit-o nespus, o tânără americană de origine cubaneză călătorește la Havana, unde descoperă rădăcinile propriei identități, dar și un secret de familie ascuns de la Revoluție…
Havana, 1958. Fiica a unui magnat al zahărului, Elisa Perez, de 19 ani, face parte din înalta societate, în sânul căreia e ocrotită de tulburările politice din țara ei – până când începe o poveste de iubire clandestină cu un tânăr revoluționar…
Miami, 2017. Scriitoarea Marisol Ferrera a crescut ascultând poveștile romantice despre Cuba ale bunicii Elisa, care fusese nevoită să fugă împreună cu familia în timpul revoluției. Ultima dorință a Elisei este că Marisol să-i împrăștie cenușa în țara în care s-a născut. Sosind la Havana, Marisol se confruntă cu contrastul dintre frumusețea tropicală atemporală a Cubei și climatul politic periculos. Când istoria familiei începe să iasă la lumină, iar Marisol se simte atrasă de un bărbat care are propriile lui secrete, va avea nevoie de lecțiile învățate din trecutul bunicii ei ca să înțeleagă adevăratul sens al curajului.„
„Să fii cubanez înseamnă să fii mândru – este cel mai important, dar și cel mai cumplit blestem, deopotrivă. Nu slujim regi, nu plecăm capul, ne purtăm necazurile în spinare de parcă nici n-ar conta. Există o artă, o artă a purtării ca și cum totul ar fi lipsit de efort, ca și cum lumea noastră ar fi aurită, când realitatea este că genunchii de sub rochia de mătase ți se clatină sub povară. Suntem mătase și dantelă, iar dedesubt, oțel.„
Cu cartea asta am avut o sclipire de moment. Am văzut-o, am zis „Oh, nu se poate!” și apoi m-am gândit că e un musai. Aveam un chef nebun de o locație exotică și voiam demult să ajung prin Cuba, să-i aflu o parte din istorie și să-mi pierd pașii pe faleza Malecon. Iar cartea asta a apărut la fix, împlinindu-mi dorințele.
Partea bună e că am primit mai multe informații decât mă așteptam. Cred că autoarea s-a documentat mult și mi se pare că a reușit să redea frumos și în cantitatea potrivită vremurile tulburi ale Revoluției și viața plină de teamă și restricții a cubanezilor în anii de dictatură ai lui Batista și mai apoi în anii lungi de comunism, instituit de Fidel Castro. Chanel Cleeton pune reflectorul pe modul în care un singur om, pentru a mia oară în istoria lumii, trage în jos o țară întreagă prin prisma unor ideologii politice greșite sau greșit aplicate. În romanul ei, Să ne vedem cu bine în Havana, se focusează mai mult pe evenimentele istorice, motiv pentru care cele două povești de dragoste care se conturează în fundal, atât în trecut, cât și în prezent, nu ies foarte mult în evidență. Sau, cel puțin pe mine personal, nu m-au convins suficient încât să fiu impresionată.
„Poate că noi suntem visătorii. Cei care speră. Visăm la Cuba invizibilă, intangibilă, cu un gust pe care-l simțim încă, cu amprenta amintirilor. Exilații sunt istorici, păstrători ai memoriei unei Cube pierdute și aproape uitate.”
Atât Elisa, cât și Marisol se îndrăgostesc prea repede de bărbații nepotriviți pentru ele în contextul respectiv – niște rebeli, revoluționari, proscriși. Deși poveștile sunt plasate în perioade diferite de timp, sincronizarea și soarta este în ambele cazuri nepotrivită sau împotrivă. Istoria are felul ei ironic de a se repeta periodic, știm cu toții asta. Marisol merge în Havana pentru a împlini ultima dorință a bunicii sale – aceea de a o duce Acasă.
După zeci de ani de exil, timp în care cei care au exilat din Cuba înainte sau imediat după Revoluție pentru a rămâne în viață au așteptat și au sperat că ziua în care Castro va fi înlăturat de la putere nu e departe. Însă așteptarea a fost neașteptat de lungă. Timp de 60 de ani Cuba a fost izolată de restul lumii, condițiile de trai au fost austere, iar accesul la informație și libertatea de exprimare au fost extrem de îngrădite.
„Ca exilați, speranța aceea e gravată în sufletele noastre, învățată de la naștere… Să ne vedem cu bine în Havana este urarea din care nu ne oprim, pentru că visul nu devine realitate.”
„Havana este romantică și idilică, deși dovezile contrariului sunt peste tot. Poate că să fii cubanez este ca o sabie cu două tăișuri: suntem totodată realiști pragmatici și visători pasionați.”
Călătoria lui Marisol în Cuba a fost un drum înapoi în timp, la propriu și la figurat. Încercând să descopere locurile din poveștile despre Havana cu care i-a fost hrănită copilăria, aceasta descoperă secrete ale familiei sale care o fac să-și privească întreaga viață și tot ceea ce știa dintr-o cu totul altă perspectivă.
Recomand pasionaților de ficțiune istorică. E o carte destul de ușoară, cu un stil plăcut și ușor de parcurs, care te captivează de la primele rânduri și te ține aproape pe tot parcursul lecturii. Vestea bună e că acest volum este primul dintr-o trilogie. Vestea proastă e că nu se știe când sau dacă se vor traduce și următoarele. 
Romanul a apărut la editura Univers și îl găsiți și pe Libris.ro.
Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu
Alte fragmente:
„Să fii în exil înseamnă ca lucrurile pe care le iubești cel mai mult pe lume – aerul pe care îl respiri, pământul pe care calci – să-ți fie luate. Există de cealaltă parte a unui zid, sunt și nu sunt, neschimbate de vreme și de condiții, păstrate într-o amintire perfectă dintr-o țară a viselor.”
„Viața e prea scurtă să fii precaută, Marisol, să fii cuminte, să faci ce se așteaptă de la tine, nu să-ți urmezi inima. Uită-te la noi. Azi aveam totul, a doua zi zăcea ca un castel de nisip lovit cu piciorul. Nu se știe niciodată ce îți rezervă viața.”
„Așa e cu durerea – nu o recunoști până ce nu s-a strecurat deja în ființa ta.” „Singurul lucru pe care-l ai, în final, este cel pentru care lupți.”
„Havana este un oraș frumos, umbrit de tristețe și, totuși, lucrul remarcabil este că oamenii nu par să fi fost anunțați. Râd, iar aerul pare jubilant. Ritmul frenetic cu care sunt obișnuiți este înlocuit de o atmosferă efervescentă, care dă impresia că viața este doar o mare petrecere. Cubanezii au cele mai puține motive de râs, comparativ cu oricine din jurul lor, dar râd cel mai tare.”
„Lucrurile groaznice nu se întâmplă toate deodată. Se întâmplă treptat, așa că oamenii nu-și dau seama cât de rău este până nu e prea târziu.”
„Așa stau lucrurile cu moartea – chiar dacă crezi că a dispărut cineva, frânturi din ei rămân în cei care i-au iubit, lăsați în urmă.”
„Când ești tânăr, viața pare să pună punct când este doar o virgulă. Nu știi niciodată ce urmează și asta e frumusețea vieții. Dacă s-ar întâmpla totul așa cum ne dorim, așa cum plănuim, am rata cele mai bune părți, plăcerile neașteptate.”
„Nu putem cunoaște mereu oamenii pe care-i iubim atât de bine cum credem, Marisol. Iubirea e încâlcită în așteptări, în percepția asupra realității. Nu se știe niciodată cum gândesc oamenii de fapt. Adesea, își țin ascunse cele mai adânci trăiri.”