„Procesul Auschwitz de la Frankfurt se află în centrul acestui roman, dar povestea se țese în sânul familiei Bruhns: Ludwig și Edith, cârciumari harnici și de treabă, care-și iubesc copiii și nu vor decât să uite trecutul. Fetele Bruhns, Eva și Annegret, nu pot fi mai diferite. Eva, translatoare din polonă la proces, logodită cu fiul unui bogătaș, se trezește însă repede la realitate și își asumă vina. Annegret, mult mai cinică, nu-și asumă istoria, vina cu atât mai puțin. Romanul te ține în tensiune de la prima pagină, te atrage în atmosfera provincială a familiei, te aduce în sala de tribunal și la Auschwitz, în Polonia comunistă, te cufundă în ambianța și mentalitatea anilor ’60 cu o scriitură detașată, cinematografică.”
Mi-am dorit mult să citesc Casa germană. Despre război îmi place să cred că știu destul de multe, dar despre perioada imediat următoare simt că nu am citit destul. Eram avidă de noi informații, iar titlul ăsta m-a atras imediat. Acțiunea este plasată în anul 1963, deci la aproximativ 20 de ani distanță de sfârșitul războiului, în timpul proceselor de la Frankfurt, unde au fost „judecate” persoanele cu funcții de conducere sau de execuție și care au contribuit la funcționarea mașinăriei morții de la Auschwitz.
„Poți să știi totul despre Auschwitz. Dar să fii la fața locului…este cu totul altceva.”
Am terminat de citit cartea cu o mâhnire de nedescris. Din mai multe motive. În primul rând pentru că justiția nu și-a făcut treaba, iar criminalii aceia au scăpat cu pedepse mult prea ușoare sau au fost găsiți nevinovați prin circumstanțe atenuante. Acest lucru mi se pare descurajant și atât de nedrept. În viața reală binele nu învinge întotdeauna răul, așa cum am fost învățați să credem, pentru că răul are mereu portițe de scăpare, pentru că tot oamenii sunt cei care le-au lăsat acolo, la îndemână. În viața reală răul triumfă nu doar prin faptul că scapă nepedepsit, ci învinge datorită nepăsării și uitării oamenilor. Apoi, cel de-al doilea motiv pentru care am fost atât de mâhnită este modul superficial în care a tratat autoarea acest subiect. Când mă gândesc la asta văd o… spoială. Cred că dacă tot a ales să povestească despre tot ce s-a întâmplat atunci, ar fi trebuit să acorde o atenție deosebită detaliilor și să nu lase atât de multe spații goale, atâtea întrebări fără răspuns. M-a deranjat faptul că nu a dat nume inculpaților (poți doar ghici având în spate cunoștințe din alte cărți), că fragmentele despre proces le-a scris pe repede înainte. S-a folosit de acesta doar ca și context, ceea ce în cazul de față a fost supărător. Era un subiect cu potențial, iar eu consider că am fost păcălită.
Romanul o are în centrul său pe Eva Bruhns, o tânără translator în limba polonă, care prin meseria ei ajunge să fie implicată în proces. Cu cât află mai multe lucruri despre ce s-a întâmplat la Auschwitz, cu atât crește în ea senzația de deja-vu. Cum e posibil? Ce nu știe despre ea însăși și despre familia ei? Ce încearcă părinții ei să țină îngropat în trecut? Adevărul este dureros, iar Eva va avea de făcut niște alegeri după ce îl va afla.
În jurul Evei roiesc tot felul de personaje dubioase, dar de departe cele mai ciudate mi s-au părut Annegret, sora ei și Jurgen, iubitul ei. Interacțiunea dintre personaje a fost deseori forțată și superficială. Nu m-am lămurit cât de bine oglindesc realitatea tipologiile alese de autoare, cât de mult e real și cât ficțiune. Iar finalul…nu prea a fost deloc final. Pe tot parcursul romanului, personajul Eva a fost construit într-un fel, spre final „crescuse”, nu mai era genul de femeie ușor de condus, supusă și naivă. Mă gândeam cu admirație la ea. Tocmai de aceea am fost complet nedumerită de întoarcerea la 180 de grade a autoarei, care prin modul în care a ales să încheie povestea a distrus tot ceea ce a construit anterior.
„Eva își dădu seama că nu avea habar de viață, de dragostea și de durerea celorlalți. Oamenii care fuseseră de partea corectă a gardului nu vor înțelege niciodată ce însemna să fi fost captiv în acest lagăr.”
Casa germană e un roman care trebuie citit fără așteptări mari, care trebuie privit de departe și nu de aproape. Pentru că de aproape îi vezi toate golurile, toate întrebările rămase fără răspunsuri. E genul de roman care îți provoacă revoltă, mâhnire, uimire din cauza a ceea am făcut noi, oamenii sau a ceea ce am lăsat să se întâmple. O poveste care întristează și creează un gol în suflet, pentru tot ceea ce a rămas nespus, nepedepsit, mușamalizat, uitat…
„Să fii om este greu.”
Da, este. Iar să fii om și să-ți și pese de alți oameni devine aproape o povară.
Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei și îl găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodreads – 3/5
Iustina Dinulescu