„Anne Gisleson și-a pierdut surorile gemene, și-a văzut casa distrusă de uragan și a fost martoră la sfârșitul tatălui ei, răpus de cancer. Alături de Brad, soțul ei, descoperă că și prietenii lor trec prin aceleași crize și încearcă să facă față acelorași traume: moartea celor dragi, căsnicii cu probleme, conflicte cu copiii, cariere nesigure. Împreună alcătuiesc un „club de lectură dedicat crizelor existențiale“: prietenii citesc, iar în ultima joi din fiecare lună se întâlnesc la un pahar de vin și stau de vorbă despre cărțile vindecătoare. Vocile se întrepătrund, de la Ecleziast, Iov sau Iona până la Epicur, de la Shakespeare, Tolstoi sau Kafka până la Joyce, Cheever și poezia postmodernă. Lecturile și conversațiile cu prietenii pe marginea lor o ajută pe Anne să împărtășească, în anul de după moartea tatălui, povestea nespusă a familiei sale. Totul într-un New Orleans devastat de uragan, halucinant și fermecător, care-și caută și el forța de a merge mai departe. Sunt pagini impregnate de suferință, dar și de înțelepciune și, pe alocuri, autoironie, cu deplină sinceritate. Iar această călătorie interioară devine un amestec rar și paradoxal de delicatețe și brutalitate existențială, în care poți răzbate datorită cărților și prieteniei.”
Nu știu dacă Iscoditorii a fost cea mai bună alegere în perioada asta. Este o carte destul de grea – și de citit și de „ajuns” la ea din cauza stilului compact, lipsit de dialog și a numeroaselor expresii sau cuvinte neuzuale. Nu se adresează oricui, nu se poate citi oricând și mai mult ca sigur e nevoie de o stare sufletească anume și un moment la fel de „potrivit”. Pe scurt, e o carte pretențioasă, care își alege cititorul, nu invers. Cam ca un club exclusivist – nu oricine are voie înăuntru și nu oricui intră îi și place neapărat.
Bun, ideea de la care pleacă m-a atras pe mine. Extensia titlului m-a strigat și nu m-am împotrivit prea mult – Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi. Oh, am fost sigură, dar cât se poate de sigură că o să-mi placă la nebunie cartea asta. Nu mi-a displăcut, dar nici nu este ce m-am așteptat eu să fie.
În anul 2011 autoarea, Anne Gisleson, împreună cu soțul ei au înființat un club de lectură la care participau câțiva prieteni de-ai cuplului. Scopul clubului era unul terapeutic – oamenii se întâlneau o dată pe lună și dezbăteau anumite subiecte din cărți alese cu grijă, încercând să-și exorcizeze dureri ascunse și să-și înfrunte proprii demoni. Clubul crizelor existențiale era locul unde cei implicați căutau sensul vieții, al morții, al pierderii – prin lectură. Însăși autoarea suferise recent pierderea tatălui, care murise de cancer, iar cu 10 ani în urmă două dintre surorile sale (gemene) s-au sinucis la 18 luni distanță una de cealaltă. De-atunci începuse Anne să-și pună întrebări existențiale, să caute sensul, să înțeleagă viața și să accepte moartea.
Dacă te frământă astfel de întrebări, crezi că ești într-un moment de răscruce în viața ta și ai nevoie de răspunsuri, dacă îți place filosofia și cărțile greu accesibile care te provoacă intelectual, atunci Iscoditorii este genul tău de carte. Pentru mine a fost o ieșire din zona de confort, o buclă în rutina mea literară. Nu m-am hotărât dacă mi-a plăcut sau nu. A fost pur și simplu… altceva.
Romanul a apărut la editura Humanitas și o găsiți la categoria Memorii/Jurnale pe Libris.ro.
Rating Goodreads: 3/5
Iustina Dinulescu