„Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viață și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc. În aparență, e un bătrân obișnuit, chinuit de boală și de perspectiva morții, văitându-se că-i părăsit, bântuit deopotrivă de trecut și de încâlceala prezentului. Neobișnuit însă este răspunsul sau la toate aceste neajunsuri ale vârstei: sarcasmul cu care privește întreaga lume, arțagul neîmpăcat cu care-i tratează pe toți cei din jurul lui, și mai ales pe sine, refuzul oricărui compromis de dragul unei independențe scump plătite. Între atâtea atitudini în răspăr cu „norma“, se detașează totuși înăbușirea oricărei solidarități cu celălalt, cu suferința umană ca atare. Nu până la capăt însă: întâlnirea cu o tânără și misterioasă femeie abuzată de soț, Emma, reușește să spargă platoșa construită de erou cu atâta migală, dezvăluind nebănuitele resurse de umanitate ale personajului.”
„Sufletelor fragile care iubesc fără să se iubească.”
Tentația de a fi fericit este o carte ca o zi capricioasă de vară. Mă gândeam că o voi da gata în 2 zile la cele 240 de pagini ale ei, dar nu a fost deloc așa și am văzut că nu sunt singura care a pățit asta. Și e valabil pentru toate sentimentele pe care ți le trezește povestea lui Cesare și care pare că sunt universal valabile. Citești cartea asta și privești cu alți ochi și prin alte filtre tot ceea ce credeai cu îngâmfare că știi. Știți voi, cum sunt filtrele acelea pe care le folosim la fotografii? În unele se reglează contrastul, în altele luminozitatea, în unele culorile, în altele focusul. Așa sunt și cărțile precum Tentația de a fi fericit. Un filtru. Sau mai multe. Prin care vezi viața în toate nuanțele ei, din unghiuri pe care nu le descoperisei până la ele. Ba mai mult, sunt o oglindă – a ceea ce ai fost sau ai putea deveni, a ceea ce crezi că urăști sau nu-ți place pentru că nu poți iubi sau pur și simplu nu știi cum să o faci.
Nu o să fie o recenzie lungă, pentru că dacă mă apuc cu adevărat să vorbesc despre carte, există riscul ori de a spune prea multe, ori prea puține.
Cesare a fost un personaj incredibil, cu care nu am o crezut o clipă că mă pot conecta până la urmă. Dar am sfârșit prin a-l iubi, la fel ca toți ceilalți care l-au cunoscut. Știți de ce? Pentru că e uman, morocănos, ironic, lipsit de empatie uneori, brutal de sincer cu el însuși și cu ceilalți și cu toate astea…adorabil în esența lui. Un om ca noi toți, care și-a irosit viața în tinerețe făcând alegeri care l-au făcut nefericit, care l-au îngrădit și l-au înlănțuit, așa că abia la bătrânețe, la venerabila vârstă de 77 de ani, decide să soarbă cu nesaț ultimele picături rămase pe fundul cupei fericirii.
„Mă numesc Cesare Annuntziata, am șaptezeci și șapte de an și timp de șaptezeci și doi de ani și o sută unsprezece zile mi-am aruncat viața la gunoi. Apoi am înțeles că a venit vremea să folosesc considerația câștigată pentru a începe să mă bucur cu adevărat de viață.”
Povestea lui Cesare Annuntziata și a oamenilor din viața lui este o tragicomedie, scrisă pe un ton amuzant și ironic în egală măsură. O poveste despre viață, despre alegeri și regrete. O lecție despre oameni, despre momentul potrivit și despre prea târziu. O poveste despre cum depindem unii de alții, fiind legați prin nenumărate fire invizibile și cum, fie că ne place sau nu, ne punem viețile unii în mâinile altora și ne salvăm reciproc. Sau nu.
„Te legi cu lanțuri de ceva sau de cineva de câte ori nu alegi.”
Cartea asta merită citită. Obligatoriu măcar o dată. Și „salvată” în memorie și apoi dăruită altora.
Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. O găsiți aici și aici.
Rating Goodreads : 5/5
Iustina Dinulescu
Fragmente:
„Cu bani însă nu se pot cumpăra grija și atenția față de cineva.”
„Îți petreci viața crezând că într-o bună zi se va întâmpla ceea ce speri, numai că ajungi să-ți dai seama că realitatea e mult mai puțin romantică decât crezi. E adevărat, uneori visele se prezintă la ușa ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviți. Altfel, poți fi sigur că vei petrece seara singur.”
„Doar la puține persoane reușim să vedem bucuria, disperarea, furia, suferința, satisfacția sau euforia zugrăvite pe chip, în ce-i privește pe toți ceilalți trebuie să ne mulțumim cu singura mască vizibilă pentru noi.”
„Sigur, lucrurile interesante ale unei persoane sunt toate în exterior, înăuntru găsești doar viscere, sânge și remușcări. Nimic prea atrăgător.”
„Încercați să scormoniți în viața altora, să cercetați printre dorințele niciodată realizate, părerile de rău, lipsurile, greșelile. Un lucru n-o să găsiți niciodată acolo: copiii.”
„Să încetăm să ne punem bariere mentale. Dacă-ți urmezi instinctul, nu greșești niciodată. Pasările migrează în fiecare an, fără să se întrebe de ce. Și noi ar trebui să facem la fel, să ne mișcăm încontinuu și să nu ne punem întrebări. Eu mi-am pus o mulțime de-a lungul anilor și am rămas nemișcat. Acum trebuie să recuperez, vreau să migrez în fiecare zi câte puțin.”
„Un copil care crește fară unul dintre părinți va fi poate un adult incomplet și nesigur pe el, dar cine creste în ură și violență, nu va ști niciodată să iubească. Și nu există rău mai mare pe care un părinte poate să-l facă.”
„Ceea ce suntem dispare odată cu corpul, însă ceea ce am fost se păstrează în cei dragi.”
„[…] eu sunt asemenea corzii unei chitară, în pace cu mine însumi până când cineva mă pișcă, din acel moment încep să vibrez la infinit. Vederea acelui loc m-a făcut să mă întorc înapoi în timp. Iar la vârsta mea e foarte periculos să mergi înapoi.”
„Cum poate avea un om două fețe? Cum pot să nu se contamineze una pe alta? Și de ce pentru alții răul e deseori imperceptibil? Poate pentru că se află la întuneric, dincolo de suprafață. Asemenea norilor care au capul iluminat de razele soarelui și trupul negru și încărcat de furie.”
„Crezi că ai văzut totul în optzeci de ani de viață, că ești pregătit pentru orice situație și că poți face față cu experiența ta, însă îți dai seama că nu știi nimic, că bolile, necazurile și traumele care te-au marcat n-au folosit la a te face mai puternic. Nu se învață niciodată cum trebuie înfruntată durerea, se trăiește și gata.”
„Nimănui nu-i este dat să aleagă locul în care va fi așezat bolul său de sticlă, dacă în liniștita bucătărie a unui bătrân pensionar sau pe o comodă, din coridorul unui apartament în care va avea loc o tragedie. Soarta, așa se zice, e cea care hotărăște. Și uneori poate stabili că lumea noastră trebuie să se sfarme în mii de bucăți și că nouă nu ne rămâne decât să agonizăm în speranța că vreun suflet milos trece pe acolo și ne culege de jos.
Problema e că, aproape întotdeauna, așteptarea e mai lungă decât agonia.”
„Din păcate viața m-a învățat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni. Ne salvăm singuri, dacă vrem.”
„Consider că lucrurile au funcționat cum trebuie până la crearea maimuței, după care ceva s-a împotmolit în mecanism și a apărut omul, o ființă prea inteligentă pentru sarcina care i-a fost rezervată. Inteligența e un bun prețios, și ca atare ar trebui să aibă un scop prestabilit. Nouă însă nu ne folosește la aproape nimic, în afară de a inventa obiecte tot mai ciudate care ne dau iluzia că suntem perfecți. Nu ne ajută să înțelegem de ce suntem pe pământ, nu ne face mai puțin vulnerabili decât alte creaturi. Nu dă răspunsuri, dimpotrivă, dă naștere altor întrebări. Iar prea multe întrebări fac să crească nefericirea. Nu știu dacă în natură există ființe vii, în afara de om, care să-și ia viața, dar și dacă ar fi așa, noi suntem singurii care o facem din cauza răului de viață. De ce? Pentru că cine ne-a plăsmuit a greșit amestecul de ingrediente, iată de ce.”
„Pentru a trăi o viață cu adevărat demna, ar trebui să iei hotărâri importante în fiecare dimineață. Din păcate pe mine mă zdrobește să fiu nevoit să aleg, n-am făcut-o niciodată. De aceea am rămas un neterminat.”
„Viața merge înainte, fară să-i pese de cei pe care-i lasă pe drum.”
„Știi, trebuie să îmbătrânești ca să ajungi să râzi de viață.”