„Un spărgător de bănci înarmat fuge de la locul faptei și ajunge într-un apartament scos la vânzare, unde are loc o vizionare. Pentru că poliția e pe urmele sale, se baricadează înăuntru și îi ia ostatici pe cei șapte potențiali cumpărători, aparent normali și inofensivi, printre care doi „rechini” imobiliari, un cuplu de lesbiene, o multimilionară cu tendințe suicidare și un sabotor de vizionări deghizat în iepure. Dar lucrurile o iau razna atunci când ostaticii și spărgătorul încep să-și dezvăluie dramele personale și anxietățile. Când spărgătorul le dă drumul ostaticilor și oamenii legii năvălesc înăuntru, nici urmă de infractor, iar depozițiile halucinante ale martorilor nu fac decât să-i bulverseze și mai mult pe polițiști: Unde e infractorul și ce nu-i în regulă cu oamenii ăștia?”
Pentru fiecare carte există un cititor și pentru fiecare cititor există CARTEA cu care descoperă un autor. De vreo doi ani încoace, Backman e pe buzele și în sufletele multor oameni. În ceea ce mă privește, nu-i venise vremea. Ove, din nici nu mai știu ce motive, nu m-a atras. Apoi, a apărut Bunica, pe care am încercat să o cunosc doar din curiozitatea stârnită de valul de aprecieri la adresa autorului. Dar nu, nu m-a cucerit nici ea și acum știu sigur de ce – pentru că nu a fost timpul potrivit…nici pentru ea, pentru Backman. Căci știm deja că pentru toate există un moment potrivit, mai ales când vine vorba de cărți. Momentul potrivit poate face o carte să fie „cea mai bună carte”.
Așadar, momentul potrivit ca eu să fac cunoștință cu Backman a fost prin intermediul Oamenilor anxioși. A fost Musai nevoie să treacă trei ani de când a fost tradus la noi ca eu să îi/îmi acord șansa de a-l descoperi. Și nu pot să am decât cuvinte de laudă. Și o să încerc să nu regret că l-am amânat atâta timp și să reușesc anul ăsta să citesc toate romanele lui. Omul ăsta scrie demențial de bine și te atinge în toate punctele sensibile.
Povestea asta clar nu este una obișnuită. Uneori pare o poveste despre o vizionare de apartament, alteori una despre un jaf la o bancă. Uneori crezi că e o poveste despre o luare de ostatici, alteori povestea pare tot mai mult una despre un om cu cap de iepure (de pluș, evident!). Uneori chiar pare o poveste despre idioți sau…cu idioți. Uneori povestea devine din ce în ce mai bizară, alteori ai falsa impresie că te-ai prins cum stă treaba. Și ai dreptate de fiecare dată. Pentru că povestea asta e despre toate astea și despre mai mult. E o poveste despre Oameni. Despre decizii proaste și foarte proaste și a doua șansă. Despre străini și prieteni sau despre cum devin unii ba una, ba alta. Despre singurătate, anxietate și depresie. Despre însingurare. Despre bunătate și bunăvoință. Ah, și deși nu m-aș fi gândit nici măcar o secundă…este și o poveste de dragoste. Sau mai multe. Despre iubire. Și o poveste despre trecuturi și prezenturi. Despre cupluri și familii. Despre cât de al dracului de greu e să rămâi om într-o lume atât de ciudată, care stoarce totul din tine. Despre cât de copleșitor e să fii părinte și despre cât de aprigă e uneori lupta asta pentru a face față unei zile, și-apoi încă uneia. E o poveste despre toate astea la un loc și despre încă atâtea. E povestea aia pe care o termini cu o lacrimă (sau mai multe) în colțul ochilor pentru că este atât de minunat de frumoasă.
„Adevărul? Adevărul despre toate astea? Adevărul este că a fost o poveste depre multe lucruri, dar mai ales despre idioți. Facem și noi ce punem. Încercăm să fim maturi și să ne iubim unul pe altul și să înțelegem cum naiba se conectează cablurile USB. Căutăm ceva de care să ne ținem, ceva pentru care să ne luptăm și ceva la care să visăm. Facem tot ce putem să ne ajutăm copiii să învețe să înoate. Avem în comun aceste lucruri, deși majoritatea rămânem străini unul pentru celalalt. Nu știm ce ne facem unul altuia, cum ne influențăm viețile.
Astăzi am trecut, poate, grăbiți unul pe lângă celalalt și niciunul n-a observat. Fibrele hainelor noastre s-au încurcat și s-au descurcat preț de o clipă, apoi ne-am îndepărtat. Nu stiu cine ești.
Dar, când ajungi seara acasă, când ziua s-a încheiat și noaptea ne ia în stăpânire, trage adânc aer în piept! Căci am făcut față încă unei zile.
Iar mâine vine alta.”
Și știți de ce mai e cartea asta un picuț ciudată și diferită decât tot ce e contemporan? Pentru că uneori vei avea impresia că îl citești pe Caragiale. Pe cuvânt de onoare. De pe vremea când îl citeam pe Caragiale (pentru că era obligatoriu) nu am mai citit ceva cu personaje atât de pestrițe și cu un comic de situație și de limbaj atât de bine gândit și pus în „scenă”. De asta cred că e așa bun Backman în ceea ce face. Și poate că ar trebui să devină și el obligatoriu la un moment dat, nu în viitorul prea îndepărtat. Pentru că avem nevoie de astfel de scriitori, care să spună lucrurilor pe nume cu o ironie fină și cu un umor acid, care să atingă teme de actualitate și să creeze povești și personaje credibile, cu care oamenii simpli pot empatiza cu ușurință, cu care se pot identifica, din care pot învăța – să trăiască (pe bune), să iubească, să ierte.
Am scris toate astea „pe nerăsuflate”, fără să revin asupra textului și fără să mai fac corecții sau să mai adaug ceva. Asta mi se întâmplă foarte rar și doar la cărțile foarte bune. Oameni anxioși este exact genul ăsta de carte, da.
În încheiere nu vă spun că TREBUIE să o citiți. Vă spun doar că sper să găsiți cât mai repede „momentul potrivit” pentru ea. Asta dacă sunteți de-ai mei și nu știți încă ce poate Backman să-ți facă.
Romanul a apărut la editura ART, în colecția Musai și îl găsiți și pe Libris, desigur.
Rating Goodreads: 5/5
Iustina Dinulescu
Fragmente:
„În ziua de azi, se așteaptă incredibil de multe de la noi. Tot timpul. Trebuie să ai o slujbă, o locuință, o familie, trebuie să-ți plătești impozitele, să porți chiloți curați și să ții minte parola de la afurisitul ăla de wi-fi. Unii dintre noi nu reușesc niciodată să controleze haosul din jur, așa că viața merge înainte fără voia noastră. Pământul gonește cu două milioane de kilometri pe oră prin spațiul cosmic, iar noi tremurăm cuprinși de panică, aruncați pe te miri unde, ca niște șosete rătăcite. Inimile ne sunt ca de săpun, ne alunecă din mâini în care ne destindem un pic, se avântă, se îndrăgostesc și sunt frânte la întâmplare. N-avem niciun control. Așa că învățăm să ne prefacem tot timpul – la serviciu, în căsnicie, în relația cu propriii copii și în orice altceva. Ne prefacem că suntem normali, că avem cultură generală, că înțelegem ce înseamnă „grad de îndatorare” și „rata inflației”. Că știm cum funcționează sexul. Adevărul este că despre sex știm la fel de multe ca despre cablurile USB – cu bazaconiile alea mici nimerim mereu doar de la a patra încercare în sus („Greșit. Greșit. Greșit. ACU’ a intrat!”). Ne prefacem că suntem părinți buni, deși, de fapt, tot ce facem este să le dăm copiilor mâncare și haine și să țipăm la ei dacă bagă în gură o gumă de mestecat găsită pe jos. Am avut cândva un acvariu cu pești, dar au murit toți și adevărul este că nu știm despre copii mai multe decât știm despre pești, iar responsabilitatea ne înfricoșează de moarte, din sculare până-n culcare. N-avem niciun plan, doar încercăm să facem față încă unei zile, fiindcă mâine vine alta.
Uneori ne doare, ne doare al naibii de tare, din niciun alt motiv decât acela că propria piele ni se pare străină. Uneori ne cuprinde panica, fiindcă avem facturi de plătit și trebuie să fim maturi, dar nu știm cum și e atât de groaznic și de înnebunitor de simplu să tot dai rateu străduindu-te să fii om mare.
Toți iubim pe cineva și toți am trecut prin nopți de disperare, în care n-am putut dormi și în care ne-am gândit unde să mai găsim resurse ca să putem continua să fim oameni. Iar asta ne împinge uneori să facem lucruri care, pe urmă, sunt de neconceput, dar care, în clipele acelea, par singura cale.”
„Suntem doar străini care trec unul pe lângă celălalt, iar anxietatea ta o atinge în treacăt pe a mea când fibrele hainelor noastre se încurcă și se descurcă preț de-o clipă în aglomerația de pe un trotuar. Și nu știm niciodată cu adevărat ce facem unii cu alții, unii pentru alții, unii împotriva altora.”
„Unii oameni vor să decidă singuri cât de fericiți să fie.”
„Știi ce e cel mai rău când ești părinte? Că ești judecat tot timpul. Poți să faci un milion de lucruri cum se cuvine, dar e de-ajuns să greșești o dată ca să rămâi pentru totdeauna ” părintele care era ocupat cu mobilul când leagănul i-a lovit copilul în cap”. Nu-i scăpam din ochi zile în șir, dar se întâmplă să citim UN mesaj pe telefon și-atunci toate momentele noastre bune de grijă părintească nu mai valorează nimic. Nimeni n-ajunge la psiholog ca să vorbească despre momentele în care copilul nu a încasat un leagăn în cap. Părinții se definesc prin eșecurile lor.”
„Căci ăsta e rolul părinților – să fie umeri. Umeri pe care copiii să se urce când sunt mici, ca să vadă lumea, umeri pe care să stea când sunt mari, ca să poată atinge norii, umeri pe care să se sprijine când pașii le șovăie sau se clatină sub lovituri. Se bazează pe noi și asta e o responsabilitate uriașă, pentru că ei încă n-au înțeles că habar n-avem de nimic.”
„Nu ne dorim să-i vedem pe copiii noștri nici urmându-și propriile visuri, nici calcându-ne pe urme. Ci noi vrem să le calcăm pe urme, când ei ne urmează visurile.”
„Celor pe care îi iubim le dăm nume de alint, căci dragostea cere un cuvânt care să fie doar al nostru.”
„Adevărul este că, dacă oamenii ar fi la fel de fericiți pe cât par pe internet, n-ar mai petrece atât de al dracului de mult timp pe internet. Că niciun om care are o zi cu adevărat bună nu-și petrece jumătate din ea fotografiindu-se. Oricine își poate face propriul mit să rodească dacă are suficient îngrășământ, așa că, dacă e iarba mai verde în curtea vecinului, e din cauză că e plină de bălegar. Dar ce mai contează, când ne-am obișnuit să ne așteptăm ca fiecare zi să fie specială. Fiecare zi!”
„- N-am spus că banii aduc fericirea. Am spus că fericirea e precum banii – o valoare inventată care echivalează cu ceva ce nu poate fi cântărit sau măsurat. – Da…da, poate. Dar putem cântari și măsură prețul depresiei. Și știm că, atunci când suntem deprimați, de obicei ne e frică să fim fericiți. Pentru că și depresia poate fi un refugiu comod când ne gândim că, dacă nu suntem deprimați sau suparăți, atunci cine suntem?”
„Cel mai scump lucru pe care îl poți cumpăra, în cele mai aglomerate locuri din lume, e distanța.”
„Toată lumea vrea să știe adevărul despre sine, dar, la rigoare, nimeni.”
„Cei care ne fac să râdem ne-ajung o viață întreagă.”
„Umorul e ultima linie de apărare a sufletului.”
„Asta-i forța literaturii, știți, să fie ca mici scrisori de dragoste între oameni care nu pot vorbi despre sentimentele proprii decât prin cuvintele altora.”
„Ce lucru de mirare, să cunoști pe cineva atât de bine prin cărțile pe care le- a citit!”
„Uneori doi străini au nevoie de un singur lucru în comun ca să simtă empatie unul pentru celălalt.”
„Puține lucruri sunt mai greu de scos decât verigheta.”
„Să nu știi de unde să începi e un punct bun de pornire.”
„Uneori nu avem nevoie de distanță, ci doar de bariere.”
„Din păcate, cred că oamenii primesc mai multă empatie la serviciu dacă arată pleoștiți și zic: „Sunt mahmur!” decât dacă zic: „Sufăr de anxietate.” Dar zilnic trecem pe lângă oameni care simt ce simți și tu, și eu, doar că mulți dintre ei nu stiu ce este. Bărbați și femei trec prin asta luni de zile. Simt că nu pot respira și se duc la doctor după doctor pentru că se tem că au ceva la plămâni. Doar pentru că e atât de greu să recunoști că altceva e…stricat. Că sufletul te doare, că te apasă greutăți ca de plumb, invizibile și simți o presiune indescriptibilă în piept. Dar plămânii sunt în regulă, Zara. N-o să murim, nici tu, nici eu.”
„Se spune ca personalitatea unui om este suma experientelor sale de viata. Dar nu e intru totul adevarat, caci, daca trecutul nostru ar fi tot ce ne defineste, nu ne-am putea suporta pe noi insine. Trebuie sa ne convingem ca suntem mai mult decat greselile noastre de ieri. Ca suntem si cele mai bune alegeri pe care le vom face, ca suntem si toate zilele noastre de maine incolo.”
„Adevarul? Nu exista adevar. Tot ce am inteles despre limitele universului este ca nu exista. Tot ce stim despre Dumnezeu este ca nu stim nimic. Si tot ce i-a cerut o mama, care era si preot, familiei sale e simplu: Sa facem tot ce putem. Sa plantam azi un mar, chiar daca stim ca maine e sfarsitul lumii. Sa-i salvam pe cei pe care ii putem salva.”