„Desi trăiesc la zeci de ani distanță și sunt despărțite de un ocean cât o jumătate de lume, soarta a două femei este strâns legată de secretele pe care le împărtășesc.
Cu accente de Romeo și Julieta și Madame Butterfly, cele două istorii se intersectează: o reporterita din secolul XXI investighează cea mai personală poveste cu putință – aflarea adevărului despre femeia cu care tatăl ei a avut o relație interzisă cu mai bine de 50 de ani în urmă. Iar secretele tatălui, când ies la iveală, arată tot atât de multe despre el, cât și despre femeia și copilul pe care i-a lăsat în urmă.”
Nici nu știam cât de dor îmi era de Japonia, până nu m-am întors acolo. Fizic nu am ajuns niciodată, dar cu gândul am mai călătorit în Țara Soarelui Răsare prin intermediul altor povești. Și m-am îndrăgostit numaidecât de acele locuri pe care nu le-am văzut niciodată, dar care mi-au cucerit inima suficient de mult încât să-mi producă dor. Dor de povești încărcate de emoție, de dramatism, cu personaje pline de suflet și cu mici povestioare și proverbe japoneze inserate pe ici pe colo.
„O mână de timp nu poate fi cumpărată cu o mână de aur, Naoko. Nu te poți întoarce înapoi în timp și nici nu-l poți grăbi, trebuie să-i înduri curgerea.”
~~~~~
„Mulți au noroc, dar puțini au destin. Poți azvârli moneda, copilă, dar soarta e gravată pe ambele părti.”
Tânjeam după o nouă carte scrisă de Lisa See, dar dorul meu de o poveste cu iz asiatic a fost pentru moment ostoit de această autoare nouă pe nume Ana Johns și Femeia cu chimono alb.
Romanul este scris impecabil, documentarea cărții de asemenea. Stilul curge lin, este aerisit și te cucerește de la primele propoziții. Devii în scurt timp dependent de cele două povești și avid după detalii, cât mai multe detalii despre locuri și tradiții. Japonia este o țară cu o cultură bogată, unde fiecare lucru are o istorie a lui și un loc în lume, unde tradițiile ocupă un loc extrem de important în viețile oamenilor de acolo și unde femeia a fost dintotdeauna ultima în ierarhia societății.
Cunosc o mică parte din istoria și cultura Japoniei prin prisma a trei perioade de timp. Prima este cea a gheișelor, deci undeva între anii 1800-1900 (despre care am citit în Memoriile unei gheișe), a doua cuprinde anii celui de-al Doilea Război Mondial (Zeii pedepselor cerești) și cea de-a treia este perioada cuprinsă în această carte, anii de după război. Nu cunosc detalii despre cum stau acum lucrurile, dar am fost surprinsă să descopăr că în anii 50 japonezii încă erau încorsetați în tradiții și credințe străvechi, iar femeia încă nu avea niciun cuvânt de spus în fața bărbatului ei.
Povestea are două planuri – America zilelor noastre și Japonia anilor 50.
În America, jurnalista Tori Kovac are de înfruntat pe de o parte moartea tatălui său bolnav de cancer și pe altă parte dezvăluirea secretului pe care acesta nu mai apucă să i-l dezvăluie. Copilăria lui Tori a fost una fericită, cu un tată devotat familiei, care îi spunea fiicei sale multe povești fermecate despre Japonia, o țară pe care o vizitase în tinerețe, pe când era un tânăr marinar. Atunci când moare, tatăl lui Tori îi lasă fiicei sale drept moștenire o scrisoare returnată expeditorului și un mare secret de dezlegat – trecutul lui. Singurele indicii cu care Tori pornește pe fir înapoi sunt faptul că în tinerețe, tatăl său a iubit o japoneză și că din această iubire a rezultat un copil care a rămas în urmă. Șocată de această descoperire, Tori pornește în căutarea adevărului, un adevăr care speră să nu-i distorsioneze amintirile pe care le are despre tatăl său minunat.
Japonia anului 1957 o are în prim plan pe Naoko Nakamura, o tânără japoneză care se îndrăgostește de un marinar american. Deși trecuseră mai bine de 10 ani de la încheierea războiului, japonezii încă aveau resentimente puternice față de americani, motiv pentru care familia lui Naoko se opune vehement relației dintre cei doi. Căsătoriile inter-rasiale erau foarte greu sau deloc acceptate, iar copiii rezultați din acestea erau niște proscriși. Ca orice relație interzisă, iubirea celor doi nu are nicio șansă în fața atâtor factori care le sunt potrivnici. Naoko rămâne însărcinată, iar asta schimbă totul pentru toată lumea. Povestea capătă dimensiuni dramatice atunci când Naoko ajunge într-o maternitate care nu era deloc ceea ce credea lumea dinafară că este. Ce se întâmplă acolo cred că mă va urmări toată viața. Am rămas profund marcată.
Că mi-a plăcut enorm de Naoko este de la sine înțeles. Mi-a fost dor de un personaj feminin cu o așa forță interioară. Naoko nu era omul care să se dea bătut. M-au impresionat perseverența ei, luptele pe care le-a purtat în numele iubirii și pentru pruncul său. Spre final cele două planuri se întrepătrund și în Japonia zilelor noastre Tori aduce lumina în întuneric și o primește înapoi la rândul său. Adevărul rupe toate lanțurile timpului și aduce față în față două femei care au nevoie una de cealaltă pentru a se putea împăca cu demonii trecutului. Finalul m-a făcut bucăți, mi-a frânt inima. Autoarea a așezat atât de frumos, magistral, fiecare piesă la locul ei, încât este imposibil să te simți doar un simplu spectator. Trăiești povestea asta cu fiecare părticică de inimă. O iubești, te doare. E genul de carte pe care ai citi-o pe nerăsuflate și în același timp e genul de poveste care ți-ai dori să nu se mai termine niciodată.
Femeia cu chimono alb este parțial o operă de ficțiune. Povestea de dragoste este inspirată din povestea tatălui autoarei, iar personajele și situațiile prin care trec sunt de asemenea inspirate din povești reale. Cartea este un omagiu adus celor aproximativ 10000 de copii de rasă mixtă, rezultați din relații dintre femei japoneze și bărbați americani, ale căror suflete s-au pierdut undeva între cele două țărmuri ale oceanului.
O poveste emoționantă, care mi-a intrat în suflet și care va rămâne acolo. O recomand cu căldură.
Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon.
Rating Goodreads: 5/5
Iustina Dinulescu
Fragmente:
„O viață cu iubire e o viață fericită. O viață pentru iubire e ridicolă. O viață plină de îndoieli e de neîndurat.”
„Ce e adevărul, dacă nu o poveste pe care ne-o spunem nouă înșine?”
„Timpul e o creatură încăpățânată, căreia îi place să te întărâte. Când ești fericit, își deschide aripile și zboară. Când aștepți, se târăște prin noroi gros, cu picioare greoaie.”
„Timpul nu iartă pe nimeni. Nu-i pasă dacă suntem fericiți ori triști. Nu încetinește, nici nu se grăbește. E o creatura liniară, care călătorește într-o singură direcție, constant chiar și atunci când trece prin durere.”
„Dacă nava e femeia, atunci bărbatul e marea. E respectat pentru profunzimea lui, pentru marea-i întindere și pentru imensa-i putere. La suprafață e într-un fel, în timp ce în adâncuri se ascunde un milion de alte lucruri. Mie-mi place ce ceea ce se ascunde în adâncuri. Fericire.”
„La fel ca și în cazul unei case, ne construim fundațiile din familia pe care o avem, iar pereții ni-i construim din propriile experiențe.”
„Tristețea și fericirea nu trec. Se adăpostesc adânc și se transformă în înseși oasele noastre. Ne sprijinim pe picioarele lor neuniforme, încercând să ne menținem echilibrul, când, de fapt, nu există nici unul. Există doar iubirea. Doar adevărul.”