„Lilly Blackwood trăiește închisă într-o cameră din podul conacului Blackwood. Nu are voie să iasă afară, părinții insistă că așa e cel mai bine, lumea s-ar speria de înfățișarea ei. Dar, într-o seară de vara din 1931, Lilly este scoasă în sfârșit din casă — și e vândută circului care tocmai a poposit în apropiere. La început, circul este o nouă închisoare pentru ea, dar în scurtă vreme viața lui Lilly se schimbă… După mai bine de două decenii, tânăra Julia Blackwood primește moștenire conacul Blackwood și ferma de cai. La întoarcerea acasă, Julia retraieste amintirile dureroase ale copilăriei sale pline de interdicții și descoperă dormitorul secret din pod, precum și pozele unei fete neobișnuite. Care să fie misterul ei?
Pendulând între povestea Juliei și a lui Lilly, Ellen Marie Wiseman face portretul a două femei cu destine neobișnuite într-un roman tulburător, presărat cu momente fermecătoare de speranță și bucurie.”
Ce poveste tristă! Ce final apăsător! Ce gol în stomac!
Știam că Ellen Marie Wiseman știe să atingă o coardă sensibilă atunci când își spune poveștile. Știam și că o să-mi placă acest roman dinainte de a afla că o să fie tradus și la noi (îl aveam deja pe read list), dar nu mă așteptam la o poveste chiar atât de tristă. Sfâșietoare aș spune, mai ales dacă ești totodată și un iubitor de animale. După ce am citit Vremea plecării a lui Jodi Picoult, elefanții mi-au rămas cumva în suflet. Iar dacă acolo au fost doar câteva aluzii cu privire la modul în care sunt tratați aceștia la circ, în romanul lui Wiseman este prezentată în amănunt viața elefanților în cadrul circului-o viață chinuită, la propriu și la figurat. Au fost pasaje atât de greu de citit. Dureroase. Am strâns din dinți de furie și de neputință, laolaltă cu Lilly, care a asistat la toate cruzimile la care au fost supuse bietele animale…
Povestea elefanților este totuși una secundară. În prim plan sunt viețile celor două fete – Lilly și Julia. Capitolele sunt alternate între cele două personaje, iar firele celor două povești se împletesc până ajung una și aceeași. În prima jumătate a romanului acțiunea se desfășoară lent și ești destul de convins că ai intuit legătura de familie dintre fete, dar finalul te ia cu totul prin surprindere. Te răvășește. Te revoltă. Îți lasă un gust atât de amar și te face să te întrebi încă o dată, pentru a nu știu câta oară, de ce. De ce oamenii își fac atât de mult rău unii altora, de ce uneori tocmai familia îți distruge viața, de ce există atât de multă nedreptate în lume.
Lilly și-a petrecut primii 9 ani din viață închisă în podul conacului Blackwood, iar cei care au închis-o acolo au fost chiar părinții ei. A fost un copil dorit, dar pentru că nu s-a născut „normală”, mama sa a considerat că a fost pedepsită de Dumnezeu, iar tatăl a fost prea laș pentru a face altceva decât ceea ce voia Mama. Anormalitatea lui Lilly era de fapt o boală genetică numită albinism, ceva scandalos în America anilor 30. Lilly nu a înțeles niciodată de ce părinții ei au privit-o ca pe un monstru. Era diferită, era altfel, într-adevăr, dar nu era un monstru. Era un copil normal, care tânjea după iubirea părinților și care își dorea din tot sufletul să vadă lumea din spatele gratiilor de la geam, să simtă iarba cu tălpile goale, să privească cerul. Dorința i-a fost îndeplinită într-o zi. Mama sa a vândut-o unui circ! Da, a vândut-o… iar viața lui Lilly s-a schimbat radical. În toți anii în care a trăit la circ, fata a îndurat batjocura oamenilor, umilințele la care a supus-o Merrick, cel care a cumpărat-o, dar în același timp și-a făcut prieteni și a descoperit iubirea. Viața ei a fost un șir lung de momente nefericite, presărate ici-colo cu câteva clipe de fericire nemărginită. Paharul din care a sorbit Lilly viața a fost unul plin de amărăciune…
Mi-a plăcut mult cum a fost construit personajul ei și cum a fost făcută analogia între captivitatea ei și captivitatea animalelor de la circ. Lilly nu a fost niciodată un om liber. Poate pentru că și-a petrecut întreaga viață urmând regulile altora și fiindu-i îngrădită propria voință, ea s-a atașat atât de mult de elefanți. S-a regăsit tristețea din ochii lor le- înțeles setea pentru libertatea pe care nu au gustat-o niciodată.
Julia revine la conacul Blackwood după moartea părinților ei, iar ceea ce găsește acolo, în unele încăperi la care în copilărie nu avusese acces, îi dezvăluie un secret de familie care o face să pună la îndoială tot ceea ce credea că știe despre ea și despre familia ei. Julia s-a întrebat toată viața de ce părinții nu au iubit-o, iar lucrurile pe care le găsește par să îi dea câteva indicii. Cine a fost femeia din fotografii? Dar fetița din pod? Care e legătura dintre ea și ele? În momentul în care începe să(-și) pună întrebări, habar nu are că răspunsurile la ele o vor face să își regândească întreaga existență. Fantomele trecutului nu sunt niciodată prietenoase, iar adevărul te lovește aproape întotdeauna cu brutalitate. Nu ești niciodată pregătit pentru ele. Forța lor a lovit-o din plin pe Julia.
Nedreptatea, cruzimea și tristețea răzbat din fiecare capitol al cărții. Acea tristețe profundă, care îți întunecă orice urmă de speranță. Cum poate un părinte să nu își iubească propriul copil? Cum poate să-l închidă într-un pod? Cum poate să-l vândă la circ? Cum pot fi oamenii atât de cruzi?
Viața care i s-a dat este o carte despre legăturile de familie, despre modul în care acestea își pun amprenta pe întreaga noastră viață, despre pierdere, acea pierdere care te lasă gol pe dinăuntru, despre adaptare și supraviețuire. O carte care îți face sufletul fărâme și îl lasă așa.
Romanul a apărut la editura TREI și îl găsiți aici și aici.
Rating Goodreads: 4/5*
Iustina Dinulescu
Post-ul Viața care i s-a dat, de Ellen Marie Wiseman apare prima dată în Momente in viata.