„În perioada de înflorire a Indiei Britanice, Anahita, o fată de unsprezece ani dintr-o familie nobilă, dar săracă, leagă o prietenie de-o viață cu încăpățânata prințesă Indira, fiica privilegiată a unui maharajah indian. Ca însoțitoare oficială a prințesei, Anahita își urmează prietena în Anglia chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Acolo îl întâlnește pe Donald Astbury, tânărul moștenitor al magnificului conac Astbury, și pe intriganta sa mamă. Optzeci de ani mai târziu, Rebecca Bradley, o tânără vedetă de film americană, are lumea la picioare. Dar când relația ei turbulentă cu iubitul său la fel de faimos ia o turnură neașteptată, ea e ușurată că ultimul său rol o va purta într-un sat englez îndepărtat. La scurt timp după începerea filmărilor la conacul Astbury, Ari Malik, strănepotul Anahitei, sosește pe neașteptate. Iar secretele pe care el și Rebecca le descoperă încep să dezlege misterele întunecate care bântuie dinastia Astbury…”
Păi m-am trezit inspirată și am zis să scriu recenzia la cartea asta, pe care am terminat-o de vreo două zile. Și-am scris-o, mai aveam atât de puțin la ea și ce mi-am zis eu…”Hai să dau o salvare la ciornă, să cumva să am vreo surpriză. Bam! Eroare. EROARE!!!
Și uite așa am rămas fără recenzia mea aproape gata. Să o iau de la capăt și să scriu tot ce scrisesem, nu, sunt prea ofticata, de-mi vine să-mi trag palme singură! Așa că o să fac un rezumat la ce-am scris vreme de o oră și am pierdut. :)))
Mi-a plăcut destul de mult, ținând cont că ziceam că o dau deoparte pe autoare după Secrete (vezi Secretul orhideei si Secretul Helenei). M-a atras prea mult coperta, povestea și câteva păreri bune despre ea.
Povestea plasată în trecut mi-a plăcut foarte mult, contrastele și diferențele culturale dintre cele două țări, India și Anglia, atmosfera vremurilor respective în fiecare țară, fiind frumos inserate pe parcursul romanului. Anahita, relația ei de prietenie cu prințesa Indira, povestea de dragoste cu Donald Astbury, viața ei, pierderile și reușitele ei…toate m-au emoționat și m-au făcut să dau pagină după pagină, dorindu-mi cu tot dinadinsul și sperând ca deznodământul să nu fie atât de dureros.
Povestea plasată în zilele noastre mi-a reamintit însă de ce mi se pusese pata pe Lucinda Riley. Pentru că
este genul de autor care are fler în a născoci povești interesante care te cuceresc rapid, știe să-și dozeze suspansul, dar face ea cum face și o dă în bară la un moment dat, îndeosebi la dialoguri. Unele replici sunt de umplutură, ori prea cheeasy ori prea rigide, iar folosirea obsesivă a apelativului „scumpo” pentru personajul principal îmi albește efectiv câteva fire de păr (valabil doar pentru povestea din timpul prezent în cazul de față). Am observat treaba asta în toate romanele ei și în toate mi s-a părut aiurea. Știți voi, ce e prea mult strică. DAR, în ciuda acestor neajunsuri nu poți lăsa cărțile ei din mână până nu dezlegi toate secretele. E și ăsta un soi de dependență. Am așa un feeling că nu voi rezista nici la următoarele… vă zic un secret: la sfârșitul cărții primim ca bonus primul capitol din următorul roman care va fi tradus la noi și mi-a cam stârnit interesul (să nu mai zic că va fi primul dintr-o serie de 6, deci…)Romanul începe cu aniversarea de o sută de ani a Anahitei, o femeie care și-a trăit toată viață aceasta lungă cu un gol imens în suflet. Cu mai bine de optzeci de ani în urmă, Anahita a avut un fiu, despre care i s-a spus într-o anumită conjunctură că a murit, deși ea nu a crezut niciodată asta. Simțind că sfârșitul e aproape, îi încredințează unuia dintre nepoți misiunea de a afla ce s-a întâmplat cu adevărat cu fiul ei. Annie îi dă lui Ari un dosar care conținea falsul certificat de deces, un manuscris cu povestea vieții ei și un bilețel pe care avea notată data exactă când ea a simțit că fiul ei a încetat din viață cu adevărat.
Vreme de 10 ani, Ari uită cu desăvârșire de rugămintea bunicii sale, prins în vârtejul propriei vieți și cariere. Într-o bună zi însă decide să plece în Anglia, căutând adevărul lui Annie și fugind de propriul lui adevăr. Ceea ce descoperă este o poveste de viață impresionantă și o poveste de dragoste tragică.
Așa cum spuneam și mai devreme, pe cât de frumoasă și de interesantă a fost povestea Anahitei, pe atât de rău a scârțâit povestea din prezent. Rebecca Bradley mi s-a părut un personaj confuz, dacă nu chiar inutil. Cred cu tărie că ne-am fi descurcat și fără ea. Prezentul s-a tratat superficial de către autoare, replicile au fost forțate sau pur și simplu de umplutură. Se bate prea mult timp pasul pe loc, apoi spre final totul se precipită și capătă noi dimensiuni. Niciunul dintre personaje nu m-a convins, nu mi-a trezit vreun sentiment. Prea a mers totul pe repede înainte.
Trandafirul nopții a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon și îl găsiți aici.
Ratingul meu Goodreads: 4/5*
Fragmente:
„Dacă mi-a mai rămas o fărâmă de „frumusețe”, aceasta e bine ascunsă înlăuntrul meu. Se află în înțelepciunea pe care o strângi într-un veac de existență pământească și în inima care a bătut pe acordurile fiecărei emoții și experiențe umane.”
„Fii cu băgare de seamă, micuțo, m-a avertizat odată, căci ajutându-i pe alții, devii parte a destinului lor.”
„Tata avea o vorbă: nu e nici o diferență între a împinge un bolovan un centimetru într-o viață de om și a arunca zilnic o sută de pietricele în mare. Schimbările majore se produc greu, Donald, dar până la urmă se produc.”
Post-ul Trandafirul nopții, de Lucinda Riley apare prima dată în Momente in viata.