„Șase adulți responsabili. Trei copii simpatici. Un cățel. Într-un weekend obișnuit. Ce-ar putea să iasă prost?
Liane Moriarty pune sub lupă trei familii aparent fericite. Sam și Clementine au o viață frumoasă, deși foarte ocupată. Clementine și Erika sunt cele mai vechi prietene. Se înțeleg dintr-o singură privire. Însă relația lor este complicată… De aceea, când Erika le spune de o invitație de ultim moment la un grătar la vecinii lor, Tiffany și Vid, Clementine și Sam acceptă fără ezitare. Două luni mai târziu, Clementine și Sam nu încetează să se întrebe: Ce-ar fi fost dacă nu ne-am fi dus? Când vina ne desparte vorbește despre fundamentele vieților noastre: căsnicie, relații, prietenie, condiția de părinte și despre cum vorbele nerostite pot fi mai puternice decât cele rostite, iar uneori cel mai nevinovat moment poate face cel mai mare rău.”
Îmi place Liane Moriarty. Îmi place stilul ei ușor și relaxa(n)t de a scrie. Îmi place cum își construiește poveștile și personajele și cum dozează suspansul. Daaaar, există un DAR, cumva, pe undeva, dă cu nuca în perete. Cam ca Agnes ML. Pe ele două le am cam pe același loc.
Până pe la jumătatea cărții despre care este vorba acum eram tentată să spun că în cazul meu asta e cea mai bună din seria de autor (mai am de citit doar Am uitat să fim fericiți și sunt la zi cu ce e tradus la noi). Însă după jumătate încolo, când am aflat ÎN SFÂRȘIT ce s-a întâmplat la grătarul ăla de le-a dat tuturor viața peste cap în așa hal, am început să mă desumflu. Mă așteptam la cu totul altceva, la ceva mult mai intens, mai grav, mai nu știu cum. M-a nedumerit puțin și modul în care cei implicați au rupt legăturile după acea întâmplare. Finalul, de asemenea, a fost puțin cam brusc. Cam ambiguu.
Pe lângă aceste aspecte m-a mai nemulțumit și faptul că uneori autoarea s-a lungit prea mult și fără rost cu povestea, iar traducerea și/sau editarea a lăsat de dorit în unele cazuri. De obicei nu prea mă raportez la partea asta, dar au fost câteva greșeli care m-au luat de ochi efectiv și m-au făcut să recitesc aceeași frază de 2-3 ori ca să prind sensul (litere mâncate, exprimări ciudate, cuvintele puse în ordine greșită).
Gata, am terminat cu critica. Acum o să vă spun și ce mi-a plăcut. Pentru că per total mi-a plăcut destul de mult povestea asta. Mi-a plăcut foarte mult tematica. Familia, cuplul în afara și în spatele ușilor închise, cu și fără copii, în diferite ipostaze. Am rezonat foarte mult cu personajul Clementine, cu frământările ei de mamă, cu felul ei de a fi, cu relația ei cu Sam. Mi-a fost însă foarte greu să înțeleg prietenia cu Erika. M-am întrebat deseori de ce. De ce a rămas prietenă cu ea atâta timp dacă erau atât de diferite? Sentimentele ei contradictorii au fost și sentimentele mele. În cele din urmă am înțeles-o. Nu toate prieteniile sunt „ca la carte”, nu toate prieteniile funcționează după aceleași reguli, pentru că de fapt nici nu există reguli universal valabile atunci când vine vorba de prietenie. Prietenia dintre Clementine și Erika are la bază un trecut complicat și de cele mai multe ori prezentul este în continuare marcat de acel trecut, de fantomele lui.
Clementine și Sam sunt un cuplu foarte armonios. Micile neajunsuri sau nemulțumiri legate de unul sau de altul erau trecute cu vederea. Ca orice cuplu, Sam avea ce să-i reproșeze lui Clementine, iar Clementine avea ce să-i reproșeze lui Sam. Dar totul era luat în glumă, totul trecea repede. Până în acea zi. Ziua grătarului. Ziua în care brusc, din cauza celor întâmplate, Clementine și Sam nu își mai reproșează nimic. Iar această tăcere, această învinuire reciprocă nemărturisită le zdruncină echilibrul și le pune la încercare iubirea.
Erika și Oliver sunt acel cuplu ciudat pe care nu îl înțelege nimeni și cu care e greu să-ți găsești interese comune, dar ei, în intimitatea lor sunt două jumătăți care se potrivesc perfect. Prin ei doi autoarea a vrut să sublinieze cât de mult înșală aparențele și că ceea ce este important este ca acolo, în spatele ușilor închise, să poți să fii tu însuți și să fii iubit și acceptat pentru ceea ce ești, indiferent cât de ciudat și de nebun te văd ceilalți. Important este ca acel om care contează cel mai mult să te iubească așa cum ești.
Tiffany și Vid sunt doi oameni care deși sunt atât de diferiți unul față de celălalt, fac o echipă pe cinste. Sunt sociabili, carismatici și interesanți. Iau viața așa cum este și se iubesc la nebunie. Mi-au plăcut și ei. Au fost sarea și piperul, deși povestea a gravitat mai mult în jurul lui Clementine. Așa mi s-a părut mie.
Când vina ne desparte este o poveste foarte interesantă despre familie, despre relația complexă dintre părinți și copii, despre cât de fragil devine uneori cuplul în raport cu responsabilitatea de a fi mai întâi părinte și abia apoi soț sau soție, despre cât de greu este uneori să treci barierele pe care le ridică copilul tău, despre cât de neputincios te simți atunci când nu îl poți ajuta, despre cât de înșelător și dureros este sentimentul de vină, despre cât de complicată este adesea prietenia și despre cât de mult ne consumă lucrurile pe care nu le mărturisim la timp.
Romanul acesta insistă foarte mult pe partea psihologică și pe relațiile interumane. Moriarty a creat personaje accesibile, cu care este ușor să te identifici și pe care e firesc să le placi. Situațiile în care sunt puse și reacțiile sau acțiunile lor te provoacă să-ți pui întrebări, să tragi concluzii, să înveți ceva. Acest lucru îmi place foarte mult la o carte. Să mă provoace. Să mă răscolească. Să mă afecteze cumva.
Recomand cu drag! O găsiți aici și aici.
Post-ul Când vina ne desparte, de Liane Moriarty apare prima dată în Momente in viata.