„Este anul 1957, și membrii familiei Dollanganger par să ducă o existența lipsită de griji în căminul lor idilic din Gladstone, Pennsylvania… până când tragedia lovește crunt. În ziua în care Christopher, capul familiei, este ucis într-un accident, văduva lui, Corrine, trebuie să se confrunte cu povara unor datorii pe care nu-și poate permite să le plătească. Singura ei salvare este să se întoarcă la conacul părinților săi foarte înstăriți pentru ajutor. Mama ei, Olivia Foxworth, o ființă neînduplecată și plină de cruzime, îi găzduiește cu o condiție: cei patru copii ai familiei să stea ascunși în mansardă.
Astfel, începe calvarul fraților Dollanganger – Cathy, Chris și gemenii Carrie și Cory, victime nevinovate ale păcatelor interzise, condamnați să trăiască izolați de lume.”
După ce am terminat de citit această carte a trebuit să las să treacă câteva ore bune ca să se aşeze. Chiar şi aşa cred că povestea acestei familii, a acestor copii mă va bântui o bună bucată de timp. Spun asta deoarece ceva din nota autoarei de la începutul romanului te face să crezi că ceea ce urmează să citeşti nu este rodul imaginaţiei, iar perspectiva aceasta îi dă poveştii cu totul alte dimensiuni (cu toate că nu am găsit nici o confirmare în acest sens chiar simt că e ceva în toată povestea asta!).
Titlul cărţii este unul extrem de sugetiv şi de bine ales. Florile de la mansardă sunt chiar cei patru fraţi şi, ca orice floare, ei au nevoie de soare şi de iubire ca să crească, să înflorească. Ei bine, din momentul în care au fost închişi în acea mansardă fix de aceste lucruri au fost privaţi. Dar pe lângă lipsa acestora, fraţii au îndurat lucruri mult mai îngrozitoare, dureroase, tulburătoare.
Corrine Foxworth este un personaj demn de tot dispreţul pe care îl poate simţi un cititor care asistă de pe margine la drama celor patru copii. Ce mamă e capabilă să-şi lase copiii închişi într-o mansardă timp de aprope patru ani aşteptând să-i moară tatăl şi să primească o moştenire enormă? Cum pot conta mai mult toţi banii din lume decât bunăstarea propriilor copii? Nu, nu-mi pot imagina o astfel de mamă. Pe parcursul romanului m-am revoltat din ce în ce mai mult, iar la final am fost de-a dreptul furioasă!
Romanul debutează creionând viaţa unei familii fericite cu patru copii frumoşi, perfecţi, care duceau o viaţă tihnită şi aveau o copilărie fericită alături de doi părinţi care îi adorau. Dar sorta loveşte din plin, iar tatăl lor îşi pierde viaţa într-un accident. Însă adevăratul coşmar începe în momentul în care cei patru copii ajung la conacul Foxworth şi sunt închişi într-o cameră îndepărtată a acestuia de către bunica lor, cu acordul mamei. Aceasta le promite că întreaga situaţie este una temporară şi că răbdarea lor va avea cele mai îmbelşugate roade. Dar zilele se transformă în luni, iar lunile în ani, iar în acel loc sinistru cei doi copii mai mari, Cathy şi Chris devin adolescenţi cu tot ceea ce presupune asta, fără a avea sprijinul şi îndrumarea necesare, iar gemenii dimpotrivă, rămân captivi în acele trupuri de copii de 5 ani.
Parcursul celor patru fraţi este unul impresionat şi dureros. Datorită împrejurărilor Cathy şi Chris sunt siliţi să devină părinţii gemenilor, iar grija şi răbdarea cu care îi îngrijesc şi cu care încearcă să-i înveţe cât mai multe lucruri sunt înduioşătoare. Ei renunţă brusc la propria copilărie pentru a le oferi celor doi fraţi mai mici şansa de a o păstra pe a lor cât mai mult timp în acea închisoare.
În acea mansardă murdară şi urâtă ei confecţionează flori şi îşi creează propria grădină, înlocuind urâtul cu frumosul şi încercând să îşi păstreze vie speranţa, dar mai ales încrederea în mama lor.
Aceasta îi copleşea cu cadouri scumpe şi cu promisiunea că totul avea să se termine cât mai curând, însă pe măsură ce timpul trecea vizitele se răreau, iar cadourile se înmulţeau şi erau din ce în ce mai scumpe, de parcă toate acele lucruri ar fi putut compensa chiar şi în cea mai mică măsură o mamă absentă, care dă uitării copiii pe care până nu demult îi adora.
Treptat adevărul iese la iveală, aşa cum o face întotdeauna şi este cu atât mai dureros cu cât nu reuşeşti să-l anticipezi din timp. Eu am suferit alături de cei patru fraţi, iar la final m-am simţit la fel de trădată.
Cu riscul de a mă repeta, Florile de la mansardă este o poveste care te tulbură şi care te bântuie. Este o poveste complicată de familie, e o mărturie dureroasă a unei copile care s-a maturizat mult prea devreme, e dovada că adesea cele mai mari suferinţe vin din partea oamenilor care ar trebui să ne protejeze şi să ne iubească şi că traumele din copilărie nu se vindecă cu adevărat niciodată.
Romanul abordează totodată o temă destul de delicată – incestul – şi din punctul meu de vedere a fost pus într-o anume lumină datorită căreia nu îl poţi condamna. Trăind povestea alături de personaje ajungi să vezi totul ca pe ceva firesc, iar asta este deopotrivă ciudat şi înfricoşător.
Sunt foarte încântată de alegerea pe care am făcut-o cumpărând această carte. Îşi merită locul în biblioteca mea şi îl merită în orice bibliotecă. O recomand din toată inima. Este o lectură palpitantă şi interesantă, care te poartă printr-o mulţime de stări sufleteşti.
Cei curioși o găsesc aici sau aici.
P.S. După ce văd şi ecranizarea, o să continui cu Petale în vânt, partea a doua a seriei. Abia aştept să descopăr ce se întâmplă în continuare!
Fragmente:
„Trebuia să ai parte de iubire, ca să nu te ofilesti și să mori.”
„Dragostea nu vine niciodată atunci când îți dorești. Uneori se întâmplă pur și simplu, în ciuda voinței tale.”
„Când ai iubit ceva nemaipomenit de mult, devii vulnerabil la o altă criză de dragoste.”
„Dar visele erau asemenea pânzelor de păianjen, atât de ușor de destrămat, și reveneam de îndată la realitate. Și unde se găsea fericirea? În zilele de ieri? În zilele de mâine? Nu în această oră, în acest minut, în această secundă. Numai un singur lucru ne mai oferea o scânteie de fericire. Speranța.”
„Timpul e valoros. Nimeni nu a avut vreodată timp îndeajuns, nici nu a trăit vreodată suficient cât să învețe destul.”
„Totuși, eram copii, iar speranța e bine înrădăcinată la copii, până în vârful degetelor de la picioare, și când intram în mansardă și dădeam cu ochii de grădina noastră care creștea, puteam să râdem și să ne prefacem. La urma urmei, ne lăsam amprenta asupra lumii. Făceam ceva frumos din ceea ce fusese mohorât și urât.”
„Iubire… puneam atâta credință în ea.
Adevăr… continuam să cred că izvora întotdeauna de pe buzele celor pe care îi iubești și în care te încrezi cel mai mult.
Credința… este strâns legată de iubire și de încredere. Unde se sfârșește una și începe cealaltă, și cum poți să-ți dai seama atunci când iubirea e cea mai oarbă dintre toate?”
„În timp ce ședeam în balansoar, cu Chris sub noi, am surprins cu privirea imaginea noastră în oglindă de la șifonierul din cealaltă parte a camerei. Un sentiment straniu, care făcea ca totul să pară ireal, a pus stăpânire pe mine. Eu și Chris arătam ca niște părinți-păpuși, versiunile mai tinere ale mamei și tatălui.”
„În somn, nu simți nici durere, nici foame, nici singurătate, nici amărăciune. În somn te poți scufunda într-o falsă euforie, iar când te trezești, nu-ți mai pasă de nimic.”
„Înaintea acelei zile crunte, fuseserăm doar frate și soră, jucând rolul de părinți pentru gemeni. Acum, relația dintre noi se schimbase. Nu mai interpretam niște roluri. Eram adevărații părinți ai lui Carrie și ai lui Cory. Ei erau responsabilitatea noastră, datoria noastră, și ne-am dedicat în întregime lor, și unul altuia.”
„O uram pe mămica pentru ce ne făcea. O uram cu adevărat! Doar știa că toți copiii erau aidoma plantelor-aveau nevoie de lumina soarelui ca să crească.”
„Îmi doream lucruri care nu veneau împachetate în ambalaje luxoase, și legate cu panglici de satin, și așezate în cutii de la magazine scumpe. Îmi doream lucruri care nu se găseau de vânzare.”
„Bomboane. Vorbea despre bomboane. Oare încă mai vedea lumea prin ochii unui copil, un univers în care bomboanele erau îndeajuns de dulci încât să pună zăgaz lacrimilor?”
„Îmi doream ceea ce-și dorea orice adolescent-libertatea de a deveni femeie, libertatea de a deține controlul asupra propriei vieți!”
„Pe oricine aș iubi, am să învăț să iert și să uit!”
„Ar fi atât de bine dacă oamenii ar putea trece prin viață fără să sfâșie ambalajul acela perfect în care s-au născut.”
„Moartea nu era singura care putea să-ți răpească pe cineva drag, de care aveai nevoie; știam asta acum.”
„Se afla în ochi. Secretul dragostei se afla în ochi, în felul în care o persoană se uită la alta, în felul în care privirile comunicau și vorbeau atunci când buzele nu se mișcau. Ochii lui Chris spuseseră mai mult decât zece mii de cuvinte.
[…] Apoi, gândindu-mă mai bine, era vorba de mai mult decât de ochi-ceea ce se află în spatele ochilor, în minte, dorind să te mulțumească, să te facă fericit, să-ți ofere bucurie și să alunge singurătatea pe care o simțeai atunci când nimeni nu te înțelegea așa cum ți-ai fi dorit să fii înțeles.
Păcatul nu avea nimic de a face cu dragostea, adevărata dragoste.”
„Oamenii nu mureau niciodată cu adevărat. Doar plecau într-un loc mai bun, unde așteptau să-i regăsească pe cei dragi.”
„Nu avusesem mai mult de doisprezece ani atunci când mămica ne-a condus prin pădurea deasă de pini, într-o noapte înstelată, sub lumina lunii…la un pas de a deveni femeie, iar în acești trei ani și aproape cinci luni ajunsesem la maturitate. Eram mai bătrână decât munții de afară. Înțelepciunea mansardei îmi pătrunsese până în oase, mi se gravase în minte, făcea parte din viața mea.”
„Dragostea trădată naște o ură cum nu s-a mai văzut pe lume.”
Post-ul Florile de la mansardă, de V.C. Andrews apare prima dată în Momente in viata.