„Franta, 1939. În liniştitul orăşel Carriveau, Vianne Mauriac îşi ia rămas-bun de la soţul ei, Antoine, întrucât acesta pleacă pe front. Ea nu crede că naziştii vor invada Franţa şi totuşi, soldaţii îşi fac apariţia, mărşăluind în număr mare, în convoaie de camioane şi tancuri, în avioane care înnegresc văzduhul şi bombardează ţinuturile locuite de oameni nevinovaţi. Când un căpitan neamţ îşi stabileşte cartierul general în casa lui Vianne, ea şi fiica sa au două opţiuni: fie să locuiască sub acelaşi acoperiş cu duşmanul, fie să piardă totul. Fără hrană şi bani, deznădăjduită în timp ce pericolul pândeşte dupa fiecare colţ, tot mai ameninţător, Vianne e silită să facă alegeri imposibil de îndurat pentru a-şi ţine familia în viaţă. Sora sa, Isabelle, este o puştoaică rebelă de optsprezece ani, aflată în căutarea unui ţel în viaţă cu toată pasiunea necugetată specifică tinereţii. Pe când mii de parizieni se retrag din capitală, trecând prin ororile războiului, ea îl întâlnește pe Gaetan, un partizan care crede că Franţa poate lupta cu naziştii, şi se îndrăgosteşte nebuneşte de el. Dar când el o trădează, Isabelle se alătură Rezistenței fără a se uita în urmă, şi, riscându-și viața zilnic, o salvează pe a altora.”
Că am făcut o pasiune din romanele a căror acțiune este plasată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cred că v-aţi dat seama, dar că încă descoper unele foarte bune vă spun acum. Privighetoarea e un roman superb, sublim, minunat, extraordinar. Pot să-i găsesc o mulţime de atribute şi niciun cusur. M-a impresionat peste măsură. Este de departe cel mai frumos şi mai bun roman pe care l-am citit în ultima vreme şi îmi spun că nu exagerez, dat fiind faptul că doar ce l-am terminat de citit şi mă aflu încă sub vraja lui.
Pentru un roman de debut este o adevărată capodoperă. Foarte bine scris, totul imaginat în cele mai mici detalii, bine documentat, din cale afară de emoţionant. Autoarea a reuşit să creeze o poveste extraordinară şi a dat viaţă unor personaje unice şi demne de ţinut minte. Revenirile sporadice, scurte în prezent reuşesc să te ţină legat de carte şi să îţi menţină curiozitatea la nivel maxim. Reţineţi aşadar acest nume – Kristin Hannah. Eu zic că sigur o să mai auzim despre ea!
Despre poveste nu ştiu ce să spun, astfel încât să nu dezvălui ceva important. Pot spune însă că dacă nu verşi cumva vreo lacrimă pe parcursul romanului, la final sigur (garantat!) o să-ţi simţi obrajii umezi. Nu pentru că e complet neaşteptat sfârşitul, ci pentru că ai impresia că ai trăit chiar tu acel război la care, din fericire, iei parte doar ca spectator. Simţi tot ce simt personajele. Trăieşti acolo şi simţi spaima împreună cu ele. Citind unele pasaje aproape că am uitat să respir. Iubeşti, urăşti, tremuri de frig şi de frică, suferi de foame şi de epuizare şi lupţi. Şi crezi şi speri şi te rogi ca totul să se termine odată căci e prea greu de îndurat. Poate că povestea de faţă e doar o operă de ficţiune, dar realitatea care răzbate dintre paginile ei este cât se poate de dureroasă, de vie, chiar şi după atâţia zeci de ani de când s-a sfârşit totul… Fiecare carte de genul pe care o citesc mă cutremură şi îşi lasă amprenta asupra mea, schimbându-i percepţia asupra lumii. Al Doilea Război Mondial va rămâne de-a pururi rana încă sângerândă a istoriei lumii…
Personajele, aşa cum spuneam sunt memorabile, diferite şi deosebite, fiecare în felul său. Vianne este o femeie care înainte de toate este mamă, iar pentru ea războiul înseamnă a pleca capul în speranţa că astfel îşi va proteja fiica. Uneori poate părea laşă, dar în contextul mai sus menţionat s-a dovedit a fi extrem de curajoasă. Deciziile pe care a fost nevoită să le ia nu au fost deloc uşoare. Războiul a scos în cele din urmă la iveală o femeie mai puternică decât se ştia chiar ea însăşi.
Isabelle, pe de altă parte, este o tânără rebelă, impulsivă şi nechibzuită, pentru care războiul înseamnă luptă. Şi asta face Isabelle. Luptă. Deseori pe parcursul poveştii mă întrebam unde e totuşi limita între curaj şi teribilism. Cred că de cele mai multe ori Isabelle stătea exact pe ea. Ea e genul de om care acţionează şi apoi se gândeşte la consecinţe sau nu se gândeşte deloc, care luptă pentru a face diferenţa, care îşi riscă viaţa ajutând oameni necunoscuţi şi punându-i adesea în pericol pe cei pe care îi iubeşte. De fapt, această rebeliune a ei vine din dorinţa de a fi iubită, văzută, acceptată. O să descoperiţi singuri de ce spun asta. 
Privighetoarea este fără doar și poate o poveste copleșitoare despre viață și moarte și granița atât de fină dintre ele mai ales pe timp de război, despre iubire-de soră, de părinte, de partener, despre alegeri imposibile, despre curaj și demnitate, despre supraviețuire. Un roman extrem de complex care creionează impecabil multitudinea de fețe pe care le-a luat acest război, una ieșind însă în mod special în evidență: cea umană.
Aşadar, una peste alta, vă rog, deci chiar vă rog să puneţi cartea asta în capul listei voastre de Must Read! Este de colecţie. Vă asigur că nu veţi regreta o clipă alegerea! O găsiţi aici sau aici.
Fragmente:
„Dacă am învățat ceva în lunga mea viață, acel ceva este asta: în dragoste, aflăm cine dorim să fim; în război, aflăm cines suntem de fapt.”
„Acum, că mă apropii de sfârșitul vieții, știu că durerea, la fel ca regretul, se instalează în ADN-ul nostru și rămâne pentru totdeauna o parte din noi.”
„Peisajul sufletului unei femei se putea schimba la fel de rapid precum o lume în război.”
„Cu toții suntem fragili, Isabelle. E un lucru pe care îl învățam în război.”
„Acest război ne pune în locuri unde n-am vrea niciodată să fim.”
„Se aude cântecul unei păsări. O privighetoare. O aude cântând un tril duios și trist. Privighetorile înseamnă suferință, nu? Iubirea care s-a pierdut sau care nu durează, ori nici măcar n-a existat vreodată.”
„Era război. Timpul era un lux pentru toată lumea. Ziua de mâine părea la fel de efemeră ca un sărut în beznă.”
„Dintr-odată, își dădu seama că o femeie poate să-și schimbe întreaga viață și să-și dezrădăcineze existența printr-o singură alegere.”
„O inimă frântă te doare la fel de rău, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.”
„Unele povești nu au sfârșit fericit. Nici măcar poveștile de dragoste. Poate mai ales poveștile de dragoste.”
„Plângea, în sfârșit, pentru tot-pentru durere, și pierdere, și spaimă, și furie pentru război și pentru ce le făcuse acesta, pentru amintirile cumplite de care nu se mai putea dezlega, pentru ororile pe care le trăise și pentru ceea ce fusese nevoită să facă ca să supraviețuiască.”
„Bărbații, spun povești. Dar femeile acționează. Pentru noi, a fost un război din umbră. N-au existat parade pentru femei atunci când războiul s-a sfârșit, nici medalii, nici menționări în manualele de istorie. În război, am făcut ce trebuia să facem și, când războiul s-a terminat, ne-am cusut viețile la loc și am pornit mai departe.”
„Datorită lor știu acum ce contează cu adevărat: nu ceea ce am pierdut, ci amintirile. Căci rănile se vindecă. Iubirea dăinuie. Noi, oamenii, rămânem.”
Post-ul Privighetoarea, de Kristin Hannah apare prima dată în Momente in viata.