„O scrisoare care ajunge la destinatar la câteva zeci de ani după ce fusese trimisă bulversează existența unei familii din Londra: Edie Burchill, editoare pasionată, descoperă astfel un mister surprinzător legat de mama ei, Meredith, care implică un castel plin de secrete – Milderhurst, un autor celebru – Raymond Blythe, și pe cele trei fiice ale acestuia – Percy, Saffy și Juniper. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Meredith este evacuată, alături de alți copii, din Londra, iar ea ajunge la castelul Milderhurst, devenind cea mai bună prietenă a lui Juniper. Dar castelul, deși aparent un loc minunat, înconjurat de o grădină fabuloasă, ascunde multe mistere pe care Meredith doar le intuiește, pentru ca fiica ei, Edie, să le descopere ani mai târziu. Povești despre trădare, intamplări dramatice, iubiri nefericite alcătuiesc un labirint periculos în care Edie e pe cale să se rătăcească, la fel cum mama ei, Meredith, cu jumătate de secol mai devreme, se pierduse pe coridoarele întunecate și întortocheate ale castelului. Singure zidurile acestuia mai știu insă toate poveștile de demult, și Edie nu trebuie decât să le asculte pentru a le desluși.”
Iată deci că am bifat încă un roman al lui Kate Morton. Mi-a plăcut şi acesta, nu zic nu, însă mi-am lămurit dilema de data trecută – pe acesta îl trec la coada listei. Are acelaşi stil inconfundabil al autoarei, care explorează trecutul şi sufletul uman, dar povestea în sine nu m-a cucerit pe de-a-ntregul.
Înapoi în trecut, tot pe fundalul celui de-al Doilea Război Mondial, se zugrăveşte povestea celor trei surori Blythe şi a tatălui lor, într-un loc magic şi plin de mister, care închide între pereţii săi de piatră secretele teribile ale acestei familii, greşeli cumplite care schimbă destinele tuturor.
Prezentul pătrunde în trecut cu ajutorul vocii lui Edie. De această dată autoarea îi acordă personajului său şi rolul de narator. Edie este aşadar vocea prezentului, în timp ce autoarea este cea a trecutului.
Mi s-a părut că povestea a devenit totuşi plictisitoare pe alocuri, actiunea desfăşurându-se destul de lent, iar descrierile prea detaliate devenind obositoare. Dar asta nu s-a întâmplat exagerat de des. Povestea te prinde, eşti acolo în castel, în grădina superbă, faci parte din familia Blythe. Personajele sunt vii, îţi transmit emoţia şi durerea.
Încă nu m-am hotărât dacă deciziile lui Percy au fost până la urmă un fel de egoism amestecat cu paranoia sau au fost dragoste dusă la extrem. Cert este că alegerile şi deciziile ei au schimbat destinele surorilor sale. E greu de spus dacă a fost o fire manipulatoare sau protectoare. Poate că a fost şi una şi alta.
Orele îndepărtate dezleagă misterul unei familii, secretele unor vieţi peste care s-a aşternut praful timpului. Este o poveste despre viaţa în vremuri de război şi cum influenţează acesta cursul ei, despre greşeli neasumate din trecut, care au ecou până în prezent, despre relaţia complicată şi puternică dintre fraţi, despre cum familia te poate ţine pe linia de plutire, dar îţi poate îngrădi libertatea în acelaşi timp, despre dragoste neîmplinită, care macină sufletul pentru totdeauna şi despre timp – despre cum timpul modelează vieţile şi sufletele oamenilor, trecând nepăsător în timp ce noi îi cădem victime.
Cartea poate fi găsită aici. O recomand cu căldură! Kate Morton e bestială.
Fragmente:
„Căci se spune, cum bine știți, că orice scrisoare își caută cititorul, că, mai devreme sau mai târziu, fie că ne place sau nu, cuvintele știu cum să iasă la lumină, să scoată la iveală tot felul de taine.”
„Pur și simplu nu sunt genul care să adune prieteni sau căruia să-i placă mulțimile. Mă pricep la cuvinte, dar nu la cele rostite. De multe ori m-am gândit ce grozav ar fi dacă aș putea întreține o relație doar în scris. Și presupun că asta și fac, într-un anume sens, căci am sute astfel de prieteni, ascunși între coperțile cărților, printre pagini superbe pline de cerneluri, cu povești care se redescoperă la fel de fiecare dată, fără să-și piardă farmecul, care mă iau de mână și mă trec pragul într-o lume plină de mister și plăceri neînchipuite.”
„Căci ce altă menire are un bibliotecar decât să aducă dinaintea cititorului potrivit cartea nimerită.”
„V-ați întrebat vreodată cum miroase trecerea timpului? Eu n-aș spune că aș fi făcut-o înainte de a ajunge la castelul Milderhurst, dar acum știu. Miroase a mucegai și amoniac, cu un pic de lavandă și un prospai bun de praf, cu iz de hârtie veche măcinată de timp. Și mai e ceva, mai pătrunzător ca orice, ceva ce aduce a putred sau răscopt, fără să fie niciuna dintre ele. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama a ce mirosea, dar cred că acum știu. Mirosea a trecut. Gânduri și vise, speranțe și dureri, toate lăsate la dospit, să fermenteze încet în aerul rânced, imposibil să se risipească pe de-a-ntregul.”
„Ce ți-e și cu caracterul ăsta, care, venind dinăuntru, își incrustează însemnele pe chipul oamenilor pe măsură ce îmbătrânesc.”
„Dar timpul este ceva ciudat, care-ți scapă printre degete.”
„Lăsată pe mâna unui bun povestitor, istoria poate deveni într-adevăr o forță redutabilă.”
„Așa sunt scrisorile. Cuvintele rostite se risipesc în aer îndată ce sunt spuse, pe când cele scrise dăinuiesc.”
„Oamenii nu văd și nu simt lucrurile în același fel, Merry. Important e să fii sincer când scrii. Să nu fii superficial. Să nu alegi combinațiile cele mai simple de cuvinte. Mai bine să te străduiești să cauți acele cuvinte care să redea exact ceea ce crezi tu. Ceea ce simți.”
„Toate casele au inimi, inimi care au iubit, inimi care au crescut de mulțumire, inimi care s-au zdrobit. Inima din castelul Milderhurst era mai mare decât oricare alta și bătea cu mai multă putere. Bubuia și se oprea, o luă mai iute ca să încetinească mai apoi, mai ales în cămăruța din vârful turnului.”
„De dragoste trebuie să te bucuri, nu să plângi.”
„Vezi tu, Edie, uneori oamenii nu sunt raționali. Sau cel puțin așa par din afară. Trebuie să scormonesti ceva mai adânc ca să înțelegi ce se află în sufletul lor.”
„În viață fericirea nu ți se dă de-a gata, mai trebuie să ți-o și cauți.”
„Ea spune că se găsesc povești peste tot și că cei care așteaptă să se ivească una potrivită înainte de a pune condeiul pe hârtie, rămân până la urmă cu paginile goale. Căci scrisul înseamnă, după cum se pare, să descrii priveliști și sentimente pe hârtie. Trebuie să țeși ca un păianjen, dar să folosești cuvinte pentru a face modelele potrivite.”
„Ah, dar mie îmi place cerul înnorat, e mult mai complex decât cel senin. Dacă ar fi o ființă, sunt sigură că mi-ar plăcea să-mi pierd timpul aflând mai multe despre ea. E mult mai interesant să te întrebi ce o fi sub straturile de nori decât să vezi mereu același albastru, simplu, limpede și fără pată.”
„Părea că războiul răscolise totul: oamenii, proprietățile, sentimentele…Și nimic nu se mai făcea într-un anume fel.”
„Juniper avea nevoie de dragoste, de pasiune, își dorea complicații. Voia să trăiască, să iubească, să tragă cu urechea, să afle taine, să descopere cum își vorbesc oamenii, cum simt, ce îi face să radă, să plângă și să ofteze.”
„Căci dragostea-acea tresărire minunată a inimii-era cea care făcea lumea să se miște.”
„Așa e trecutul. Mereu te momește să te tragă îndărăt.”
„Dragostea îi împinge pe oameni să facă lucruri cumplite.”
Post-ul Orele îndepărtate, de Kate Morton apare prima dată în Momente in viata.