„La treizeci şi şase de ani, neurochirurgul Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămâni. A fost începutul unei schimbări tragice: medicul care tratează pacienţi în faza terminală s-a transformat într-un pacient care se luptă să trăiască. Iar viitorul pe care şi-l imagina împreună cu soţia s-a evaporat.
Nu mă întrebaţi cum de am ales două cărţi cu acelaşi subiect – cancerul – la o singură vizită la Bibliotecă. Nu mă întrebaţi nici de ce am fost atât de sadică încât să le citesc una după alta. M-au dat peste cap, vă spun sincer. Dacă vreţi să citiţi şi să plângeţi, puteţi risca şi voi, aşa cum am riscat şi eu…
Paul Kalanithi a fost neurochirurg şi scriitor. Prima sa dragoste a fost literatura, cea de-a doua medicina. După aflarea diagnosticului de cancer pulmonar în fază terminală se reîntoarce la prima sa iubire şi „cu ultima suflare” scrie aceste memorii. Starea lui s-a deteriorat însă mai repede decât a apucat să scrie, astfel că epilogul este scris de soţia lui, după moartea acestuia, şi este poate cea mai sfâşietoare parte a întregii poveşti.
M-a uimit atitudinea lui Paul în faţa morţii. M-a uimit forţa cu care şi-a înfruntat boala, temerile şi fragilitatea fizică cauzate de cancer. Am admirat omul acesta, despre care nu auzisem până să-i găsesc cartea, de la prima până la ultima pagină. Nu, nu e singurul om care a înfruntat cu curaj şi cu demnitate o boală fatală, dar este cu singuranţă unul a cărei voce îţi rămâne întipărită în minte pentru totdeauna.
Avea în faţă un viitor strălucit, fiind un medic devotat profesiei sale, care iubea ceea ce făcea şi s-a dedicat oamenilor trup şi suflet până în ultima sa clipă. Destinul a avut însă alte planuri.
Am convingerea că deşi trupul nostru dispare la un moment dat, spiritul nostru rămâne în urmă prin schimbarea pe care o aducem în viaţa altor oameni. Scriitorii nu mor niciodată. Ei trăiesc prin intermediul cuvintelor. Paul a fost o forţă, iar cartea lui emană asta. Mai mult decât despre moarte, Cu ultima suflare e o carte despre viaţă, despre cum ajungi să o trăieşti din plin abia atunci când ai un cronometru invizibil deasupra capului, pe care doar îl auzi ticaind, despre cum iubirea învinge moartea şi o transformă în viaţă.
Vocea lui Paul e una plină de sinceritate. Poate tocmai această sinceritate mă face să vorbesc despre el spunându-i pe nume, ca şi cum mi-ar fi prieten, ca şi cum aş fi avut onoarea să îl cunosc.
A murit într-o zi de martie, în 2015, când magnoliile erau în floare. Dumnezeu cu siguranţă că a avut planuri mai măreţe cu el!
Dacă recomand cartea? E greu de spus, pentru că e extrem de dureroasă. Nu ştiu câţi dintre voi vor vrea să se încarce atât de mult emoţional. Dacă merită? Fără nici un dubiu. Nu mai eşti acelaşi om după ce citeşti cartea lui Paul.
Fragmente:
„Cărțile au devenit confidenții mei de încredere, lentile fine și mate ce îmi șlefuiau viziunea asupra lumii.”
„Medicii invadează trupul în toate modalitățile posibile. Îi văd pe oameni în momentele lor cele mai vulnerabile, mai sacre și mai intime. Îi aduc pe lume și îi însoțesc pe ultimul drum.”
„În timp ce stăteam acolo, mi-am dat seama că cele mai multe întrebări legate de moarte, viață și sensul ei, pe care oamenii și le pun la un moment dat, apar de obicei într-un context medical.”
„Când bisturiul devine inutil, cuvintele constituie unicul instrument al chirurgului.”
„Înainte de a opera pe creier un pacient, mi-am dat seama că trebuie să-i înțeleg mintea în primul rând. Să-i înțeleg identitatea, valorile, motivele pentru care consideră că meriți să te lupți cu dezastrele pe care el le consideră acceptabile pentru a încheia aceeași viață. Costul devotamentului meu în drumul spre succes a fost mare și eșecurile inevitabile m-au încovoiat sub povara sentimentului de vinovăție. Această povară face medicina sfântă și de-a dreptul imposibilă. Când preiei crucea altei persoane, uneori, trebuie să te lași doborât de greutatea ei.”
„Boala gravă nu îmi altera viața, ci dădea cu ea de toți pereții. Nu simțeam nici un fel de revelație. N-am trăit nici un moment de iluminare bruscă, în care să zăresc ceea ce contează cu adevărat. Mă simțeam mai degrabă ca un om care fusese azvârlit înainte de o ghiulea primită direct în spate. Trebuia să mă descurc cumva cu noua situație.”
„Viitorul meu atent planificat și câștigat cu sudoare nu mai exista. Moartea, atât de familiară în munca mea, îmi făcea o vizită personală acum. Iată-ne aici, față în față, și totuși nu-i recunoșteam înfățișarea. Stăteam la o răscruce unde ar fi trebuit să fiu în stare să văd și să urmez pașii pacienților fără număr pe care îi tratasem în decursul anilor. Dar în loc de asta, nu vedeam decât un deșert pustiu, neprimitor, care strălucea orbitor, de parcă o furtună de nisip ștersese orice urmă familiară.”
„Realitatea morții este tulburătoare. Însă nu există altă cale de a trăi.”
„Cu mulți ani în urmă, îmi trecuse prin cap că Darwin și Nietzsche căzuseră de acord asupra unui lucru: caracterul definitoriu al organismului este lupta. Să descrii viața altfel ar fi însemnat să pictezi un tigru fără dungi. După atât de mult timp petrecut în preajma morții, ajunsesem să înțeleg că moartea cea mai ușoară nu este neapărat cea mai bună.”
„Moartea este un eveniment care se întâmplă o singură dată, dar să trăiești cu o boală terminală este un proces.”
„Timpul are două tăișuri pentru mine acum. Fiecare zi mă aduce mai aproape de punctul cel mai de jos al ultimei mele căderi, dar și mai aproape de următoarea etapă. Iar în final, mă așteaptă moartea. Poate mai târziu decât cred, dar sigur mai devreme decât îmi doresc.”
„Când ajungi într-unul dintre multele momente ale vieții în care trebuie să arăți cine ești, oferă un jurnal cu ceea ce ai fost, ai făcut și ai însemnat pentru lume.”
Post-ul Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi apare prima dată în Momente in viata.