Când spui Holocaust şi te gândeşti la ce a presupus el un fior rece te trece pe şira spinării. Dupa Hoţul de cărţi şi Se numea Sarah, am ajuns la această poveste, pe care o aşez pe raftul special din inima mea. O carte care vorbeste despre cărţi, de fapt, despre cum aduc cărţile şi lectura o rază de lumină şi un strop de magie în vieţile unor oameni care trăiesc sub un cer întunecat, lipsit de speranță, respirând un aer îmbâcsit de miros de carne arsă.
„Romanul redă întâmplările din viaţa Ditei, o copilă de 14 ani, care, în blocul 31 de la Auschwitz, a luat în grijă cele câteva cărţi interzise, folosite ca manuale de un grup de adulţi „profesori” ai copiilor deportaţi. Blocul 31 era o oază de linişte în interiorul lagărului de concentrare, întrucât aici Fredy Hirsch, un prizonier, a căpătat permisiunea să creeze un spaţiu rezervat copiiilor, pe care acesta l-a transformat în şcoală.
Biblioteca Ditei este cea mai mică din istorie: opt cărţi, însă una dintre cele mai valoroase, întrucât ea îşi riscă viaţa pentru a-i ajuta pe ceilalţi ca, prin lectură, să poată evada din dura realitate.
Cititorul află, puţin câte puţin, nu numai povestea Ditei, ci şi pe aceea a celorlalţi supraveghetori şi profesori din blocul 31.
Va descoperi Rezistenţa şi va înţelege cum acţiona aceasta, şi, inevitabil, se va confrunta cu doctorul Moarte (Josef Mengele), care trece adesea prin blocul 31, în căutare de noi victime pentru experienţele sale macabre, dintre care unele sunt descrise, în detaliu, în carte.”
Am terminat de citit, însă golul din stomac nu s-a risipit. Ca şi celelalte cărţi despre care vă spuneam la început, şi aceasta m-a emoţionat peste măsură. Ororile descrise în această carte depăşesc cu mult limita noastră de imaginaţie şi de acceptare că oamenii sunt capabili de asemenea cruzime îndreptată către semenii lor. Mi se pare de-a dreptul incredibil cum un singur om – Hitler în cazul acesta – poate schimba istoria unei ţări şi poate omorî atâţia oameni fără nici o urmă de conştiinţă. De asemenea, şi mai fascinant mi se pare faptul că a reuşit să convingă şi pe atâţia alţii să i se alăture în această misiune de exterminare.
Povestea de faţă este una tristă, chiar dacă Dita a supravieţuit şi este încă în viaţă ca să-şi spună povestea. În jurul său au fost milioane de oameni care nu au avut norocul acesta. Au murit de foame, de boală, de extenuare, împuşcaţi, spânzuraţi, gazaţi, otrăviţi, torturaţi. O poveste extrem de tristă care te zguduie din temelii. O poveste despre viaţă şi moarte şi despre linia atât de fină dintre ele.
În abatorul uman – Auschwitz – Dita şi cărţile pe care le-a avut în grijă au păstrat vie o mică flacără de speranţă, de normalitate, de umanitate în sufletele copiiilor şi profesorilor supraveghetori. Într-un loc ca acela, orice evadare, chiar şi sufletească era un dar divin. Iată deci câtă importanţă i se acordă lecturii şi cărţilor în această carte. Şi cred cu tărie asta. Cred că şi în cele mai negre timpuri ale vieţii noastre, uneori, cărţile ne salvează sufletele, inimile.
Vă recomad această lectură. Nu aveţi voie să o rataţi! Cartea poate fi găsită aici.
Citate:
„La Auschwitz timpul nu aleargă, ci se târăște. Pământul se învârte cu mult mai lent decât în restul lumii. În câteva zile la Auschwitz un novice devine un veteran. De asemenea, un tânăr poate deveni bătrân sau o persoană voinică se poate transformă într-o ființă ramolită.”
„La Auschwitz râsetele erau mai rare chiar decât pâinea. Și oamenii simțeau o nevoie disperată să radă.”
„Când oamenii sunt îngrămădiți, marcați și sacrificați, ajung să creadă că sunt vite. Râsul și plânsul le amintise că sunt încă oameni.”
„Nu era o bibliotecă foarte mare. În realitate, era alcătuită din opt cărți, dintre care unele în stare proastă. Dar erau cărți. În acel loc atât de oscur, unde omenirea ajunsese să-și atingă propria umbră, prezența cărților era un vestigiu din timpuri mai puțin lugubre, mai blânde, când cuvintele răsunau mai puternic decât mitralierele. O epocă apusă.”
„Auschwitz nu-i omoară doar pe nevinovați, omoară și inocența.”
„Adulții se consumă inutil căutând o fericire pe care nu o găsesc niciodată; în schimb, copiilor fericirea le țâșnește din palmele mâinilor.”
„Crede că a spune adevărul îi face pe oameni liberi. A spune adevărul conferă mult prestigiu, asta este ceea ce fac curajoșii. Dar este cert și faptul că uneori adevărul distruge tot ce atinge.”
„Cărțile păstrează în paginile lor înțelepciunea celor care le-au scris. Cărțile nu-și pierd niciodată memoria.”
„La Birkenau, totul se poate cumpăra și vinde, mai puțin libertatea.”
„A începe să citești o carte este ca și cum te-ai urca într-un tren care te duce în vacanță.”
„Romanele adaugă vieții ceea ce-i lipsește.”
„Poate că asta e dragostea: să împarți frigul.”
„O carte este o ușiță care duce într-un pod secret: o deschizi și intri înăuntru. Și lumea ta este alta.”
„Naziștii ne pot lua casa, obiectele, hainele și chiar și părul, dar oricâte lucruri ne-ar smulge, nu ne pot fura speranța. Este a noastră. Nu o putem pierde.”
„Dar războiul nu distruge doar trupurile pe care le seceră mitraliera și exploziile, anihilează și chibzuința, ucide sufletele.”
„O persoană care te așteaptă undeva este o lumânare care se aprinde într-un câmp pe timpul nopții. Poate că nu reușește să lumineze întregul întuneric, dar îți arată drumul de întoarcere acasă.”
„Probabil unii oameni nu vor fi de acord cu această fascinație a unor persoane de a-și risca viața pentru a menține deschisă o școală secretă și o bibliotecă clandestină la Auschwitz-Birkenau. Unii ar putea crede că este un act de curaj inutil într-un lagăr de exterminare, atunci când există alte preocupări mai presante: cărțile nu vindecă boli , nu pot fi folosite ca arme pentru a doborî o armată de călăi,nu țin de foame și nici de sete. Este adevărat: cultura nu este necesară pentru supraviețuirea oamenilor, necesare sunt doar pâine și apă. Este adevărat că omul supraviețuiește dacă are pâine să mănânce și apă să bea, mulțumindu-se cu moartea omenirii.”
Post-ul Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe apare prima dată în Momente in viata.