Avantajul lecturii este fără doar şi poate descoperirea unor lumi noi, a unor evenimente care s-au petrecut undeva în lume şi de care n-aveai habar, personaje istorice despre care ai doar câteva informaţii generale şi pe care începi să le priveşti într-o lumină nouă, iar lista poate continua.
Despre renumitul „Tren al orfanilor”, care a transportat două sute de mii de copii de pe Coasta de Est a Americii spre Vestul Mijlociu între anii 1854 şi 1929 este pentru prima dată când aud. A fost o mişcare de amploare, iar poveştile celor care au fost călători în aceste trenuri au inspirat-o pe autoare să scrie acest roman.
Ambele protagoniste ale romanului sunt orfane, iar printr-o întâmplare ajung să se întâlnească şi să îşi împărtăşească poveştile, deşi una are 91 de ani, iar cealaltă doar 17. Vivian a fost unul dintre copiii din Trenul Orfanilor, tren care a purtat-o către necunoscut şi care a maturizat-o înainte de vreme. Molly este o adolescentă rebelă, care asemenea lui Vivian şi-a pierdut copilăria mult prea devreme. Experienţele celor două sunt extrem de asemănătoare chiar dacă una le-a trăit în anul 1929, iar cealaltă în anii 2000. Soarta copiiilor orfani este lăsată în mâinile sistemului, care este de cele mai multe ori defectuos sau la voia întâmplării. Necunoscutul, schimbarea, răutatea şi exploatarea omului de către om lasă răni adânci în sufletele acestor copii cu care soarta a fost atât de crudă.
Mi-a plăcut foarte mult această poveste pentru că într-un fel te face să apreciezi mai mult ceea ce ai, iar pe de altă parte te inspiră. Cred că e în firea noastră să supravieţuim şi să găsim în noi forţa de a continua chiar şi atunci când avem impresia că nu mai putem. Cam la asta se rezumă povestea de faţă.
Ceea ce m-a surprins însă a fost finalul. Prea abrupt dacă se poate spune astfel. Deschis, lăsat la imaginaţia cititorului. Eu personal nu agreez genul asta de final, însă mi-a plăcut prea mult povestea, aşa că trec cu uşurinţă peste acest amănunt.
Vă recomand cu drag acest roman. Este o lectură rapidă şi plăcută, care te prinde foarte repede. Îl găsiţi aici.
Câteva fragmente:
„Cred în fantome. Sunt cei care ne bântuie, cei care ne-au lăsat în urmă. De multe ori în viață i-am simțit în preajma mea, observând, văzând totul, în timp ce nimeni dintre cei vii nu știa sau nu se sinchisea de ce se întâmplă. Am nouăzeci și unu de ani și aproape toți cei care au făcut cândva parte din viața mea sunt acum doar niște fantome.”
„Am ajuns să cred că acesta e raiul-un loc în amintirea altora, în care dăinuie ce e mai bun din noi.”
„E mai ușor să presupui că oamenii te vor surprinde neplăcut decât să fii dezamăgit când îți dau plasă.”
„E o copilărie jalnică, să știi că nimeni nu te iubește și nimeni n-are grijă de tine, să fii întotdeauna pe dinafară și să te uiți la cei dinăuntru. Mă simt cu zece ani mai în vârstă decât sunt de fapt. Știu prea multe; am văzut oamenii cu ce au ei mai rău, în momentele lor de disperare și egoism maxim, și conștiința acestui fapt mă face precaută. Așa că învăț să mă prefac, să zâmbesc și să dau din cap, să exprim o empatie pe care n-o simț. Învăț să trec drept altcineva, să par ca restul lumii, deși simt că s-a rupt ceva în mine.”
„Timpul se comprimă, știi. Nici măcar nu se măsoară întotdeauna la fel. Anumite momente ți se întipăresc în minte, altele se duc.”
„Lucrurile care contează te însoțesc pentru totdeauna, îți pătrund prin piele. Oamenii își fac tatuaje pentru a avea o amintire de neșters a lucrurilor pe care le iubesc sau în care cred sau de care se tem, dar, deși nu va regreta niciodată că și-a făcut tatuajul cu țestoasa, nu mai are nevoie de niciun însemn pe piele care să-i amintească de trecut.”
„Am învățat demult că pierderea cuiva drag nu e numai posibilă, ci și inevitabilă. Știu ce înseamnă să pierzi totul, să te desprinzi de o viață și să cauți o alta. Și acum simt, cu o certitudine stranie, că mie probabil mi-e scris să învăț, iarăși și iarăși, lecția asta.”
Post-ul Trenul orfanilor, de Christina Baker Kline apare prima dată în Momente in viata.